Cristi Minculescu & Co. pregătesc un dublu CD cu piese noi, cu invitaţi speciali, pe care-l vor lansa luna viitoare atunci când vor serba 30 de ani de Iris. Acest album este un modest omagiu adus publicului. Ne-a făcut să zâmbim, l-am făcut să lăcrimeze. Aşa a decurs interviul cu Cristi Minculescu. Am râs când ne-a povestit despre bunicuţele care stăteau lângă el la concertul Rolling Stones. Şi s-a întristat până la disperare când ne-a povestit despre Moţu Pittiş. Căci, inevitabil, a venit vorba şi despre el.
Anul acesta Iris împlineşte 30 de ani. Ce îţi doreşti la această aniversare?
Cristi Minculescu: Vreme bună, să nu plouă! Câteodată şi eu mă întreb ce mi-aş mai putea dori după ce am cântat în deschidere la Uriah Heep, la White Snake şi la Rolling Stones!? Acesta din urmă a fost cel mai frumos cadou pe care l-am fi putut primi la aniversarea celor 30 de ani de carieră: să cântăm pe aceeaşi scenă cu Rolling Stones! Singurul regret este că ai mei n-au mai apucat să vadă acest spectacol. Mama ar fi avut 77, iar tata 80 de ani.
I-ai mai văzut în vreun spectacol sau a fost prima dată?
A fost prima dată când i-am văzut. Până în 1989 nu am putut ieşi din ţară. Apoi am fost prinşi cu tot felul de lucruri... În momentul în care au înaintat cu scena mobilă am avut impresia că plutesc peste public, că vin dintr-o altă dimensiune. Regal a fost puţin spus! Lângă mine erau două bătrânele îmbrăcate în tricouri cu numele trupei. La finalul spectacolului le-am auzit spunând: "I-am văzut pe Rolling Stones! Acum pot să şi mor!"
Ai visat, pe vremuri, la un astfel de regal?Nici nu îndrăzneai pe atunci să visezi că-i poţi vedea. Am dat filmul înapoi şi mi-am amintit de perioada în care îi vedeam doar în fotografii. Eram în stare să vorbim o lună numai despre o poză! Căci nu puteai să-i admiri altfel decât în afişe. Mai târziu i-am văzut şi la video, la Moţu Pittiş acasă. Ne chema de câte ori primea câte ceva nou. Îmi spunea: "Cristache, hai repede că am ceva!" Nici acum nu-mi vine să cred că a plecat Moţu. Mulţi îmi spun: "Înţeleg ce simţi". Iar eu le spun: nu, nu înţelegi. Şi îţi doresc să nu simţi ceea ce simt eu, sau, dacă vei simţi vreodată, îţi doresc să fie cât mai târziu! Aş fi stat acolo să-l aplaud o oră sau chiar şi o noapte întreagă pe Moţu şi tot cred că n-ar fi fost de-ajuns pentru câte a făcut pentru noi. Ne-a fost alături în cea mai neagră perioadă a vieţii noastre artistice: atunci când am fost interzişi. Ne întâlneam acasă la el şi îl întrebam: "Ce ne facem, Moţule?" Iar el îmi răspundea: "Rezistaţi, Cristache, rezistaţi!".
Şi aţi rezistat...
Da, mai ales datorită lui. Ne spunea tot timpul: "Ne vedem la centenar!" "Care centenar, Moţule - îl întrebam - că tu parcă îţi serbezi majoratul! Şi asta în fiecare zi!" N-am putut să vorbesc atunci... Nu ştiam ce să spun, simţeam că orice aş spune este prea puţin pentru cât ar fi meritat Moţu. Tot respectul din lume e puţin spus! A spus-o cineva - nu ştiu cine - dar a spus bine: de când a plecat Moţu parcă mi-a dispărut umbra. Un copil mai mare, cu sufletul cristal, ca apa de munte, aşa era Moţu Pittiş. Mai trist este că într-un timp atât de scurt au plecat artişti pe care i-am cunoscut foarte bine: Teo Peter, Laura Stoica, Adrian Pintea... Adi ar fi trebuit să colaboreze la noul proiect Iris...
Despre ce proiect este vorba?
Pregătim un dublu CD cu piese noi Iris, cu invitaţi speciali, pe care-l vom lansa probabil luna viitoare, atunci când vom serba şi împlinirea a 30 de ani. "Iris Eterna", "Stele în păr" sau "Lacrimi de rouă" sunt doar câteva dintre titlurile noi. Acest album este un modest omagiu adus publicului. Sunt balade clasice pentru care a fost nevoie de foarte multă muncă.
Ce a fost cel mai greu?
Marea problemă e la versuri. Pe care le scriu eu împreună cu Mihai Godoroja. De altfel, în această formulă am semnat textele de la "Lună plină" (1996) încoace. Este greu, fiindcă rişti să te repeţi.
Ai uitat vreodată versurile?
Recunosc că mi s-a întâmplat! În 2003, la Braşov, la piesa "Pe ape". Dar ştii cum? Nu un cuvânt, nu un vers. Tot! Nu-mi venea nimic in minte! Colegii mei începuseră deja să cânte cu instrumentele, iar eu... pauză. Blank - cum spunem noi.
Şi?
Şi... M-a ajutat publicul. A început să cânte în locul meu! Se poate întâmpla, iar ei au fost drăguţi şi au înţeles. Mi-au făcut semn să merg înainte. Întotdeauna am avut sprijinul publicului şi pe cel al presei. Am spus-o şi o voi spune întotdeauna: fără public şi fără mass-media n-am fi existat.
Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)
