Nopţi "albe" la Blome

Două nopţi albe la propriu şi întunecate la figurat au trăit fani din mai multe ţări, care s-au adunat zilele trecute în Letonia, la cea de-a patra ediţie a Festivalului Metalshow.lv, de la Blome.

La aproape 150 de kilometri nord-est de Riga, în "sălbatica" Letonie, aşa cum le place localnicilor să spună, se desfăşoară, de patru ani încoace, Metalshow.lv. Într-un decor de poveste, cu o pădure şi lacul aferent, departe de forfota oraşului, aici vine lumea "dezlănţuită"... să-şi vadă artiştii preferaţi. La Blome se întunecă târziu şi se luminează devreme, aşa că sintagma "nopţi albe" se potriveşte de minune, mai ales pentru cei care stau până la ziuă în jurul focului de tabără, la un pahar de vorbă şi la mai multe de bere.

VECHEA ESTRADĂ. Festivalul a crescut de la an la an. Dacă la ediţia trecută toate formaţiile au evoluat pe Rock Stage, de data aceasta a mai răsărit o scenă, Metalshow.lv Stage, s-au dublat toate cele, de la cantităţile de băutură şi mâncare la numărul biletelor vândute. Campingul s-a mutat pe o suprafaţă mai mare, s-a trecut de la budele turceşti la toalete ecologice, iar corturile au crescut precum ciupercile după ploaia care a venit în cea de-a doua zi a festivalului. Noroc că n-a ţinut mult, ci doar cât pentru un concurs ad-hoc de tricouri ude. La ediţia 2008, pe scenă s-au scuturat plete letone, suedeze, engleze, olandeze, estone şi chiar feroeze, iar în public au fost inclusiv români şi italieni. Mai mult de 2.000 de fani au venit să vadă cele 25 de trupe din zece ţări. Lassie The Cat, Ocularis Infernum, Enhet, Invasion, Heaven Grey, In Morning, SkyForger, Preternatural şi Agnostic Front şi Cradle of Filth au cântat în prima zi. Iar în cea de-a doua, Sandtrout, Cult of Distruction, The Blackout, Nycticorax, Relicseed, Nihilistikrypt, Thundertale, Anj, Dead Shape Figure, Trendkill Method, Frailty, Sinister. La Tyr însă s-a scandat minute în şir: "We want more!". Şi tot n-a fost de-ajuns bis-ul, fanii mai voiau încă să-i asculte, până când le-a spus Heri că pe scena cealaltă aşteaptă Pain.

PAIN! PAIN! PAIN! Trupele letone au trecut de partea publicului şi au rămas să-l vadă pe Peter Tagtgren. "Peter Pain" s-a bucurat de un succes enorm, toată suflarea de la Blome a dansat... cu cine s-a nimerit, ca-n reclama cu fotbalul care ne uneşte pe toţi. Asta când Peter cânta "Dancing with the Dead". Pain a adus şi "Same Old Song"(s), dar şi piese nou-nouţe de pe viitorul album, "Follow Me" fiind una dintre ele. La piesa "Clouds of Ecstasy", surpriză-surpriză: când a auzit "Silicon tits and silicon lips", una dintre admiratoare, cocoţată în cârca partenerului, a vrut să demonstreze că n-are silicoane, aşa că şi-a scos tricoul, lăsând în văzul tuturor un bust generos. Ceea ce l-a făcut pe solist să mulţumească la finalul piesei: "Thanx for the tits", a spus Peter zâmbind, însă vizibil surprins de "cadoul" oferit. Apoi, nebunie de nedescris la "Shut Your Mouth" şi "Zombie Slam". Fanii ar mai fi vrut, vorba cântecului, "On And On", însă îşi aştepta rândul The Exploited, care a încheiat maratonul letal-metal-leton-beton.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

Metalshow.lv - Folk, rock şi punk

Dacă vecinii noştri bulgari vin să vadă Metallica la Bucureşti, şi românii se pregătesc pentru festivaluri de peste graniţă.

În weekend-ul ce urmează, la Blome, în Letonia, toată suflarea metalistă se va prezenta cu sacii de dormit şi corturile aferente, deoarece evenimentul are loc departe de lumea dezlănţuită, într-o zonă pitorească. Capete de afiş sunt Cradle of Filth, Exploited, Pain şi Tyr. Pentru prima oară festivalul se desfăşoară pe două scene, pe care vor alterna trupele participante. La 11 iulie, balul va fi deschis de trupele locale, în timp ce invitaţii speciali vor cânta aproape de miezul nopţii.

MARATON. Zece trupe vor evolua pe scenele Metalshow.lv, respectiv SWHrock, printre acestea numărându-se şi formaţia de folk/pagan metal Skyforger, proaspăt revenită în ţara natală după un turneu ce a inclus şi un concert în România, la Cluj. Agnostic Front şi Cradle of Filth vor încheia prima seară, la 2:00 noaptea urmând să fie aprinse focurile de tabără. A doua zi, după prânz, va urma "festinul": 12 ore de metale, cu alte 15 trupe. Printre acestea, Frailty, o trupă de-a casei, care şi-a lansat recent albumul de debut, "Lost Lifeless Lights". Finalul va aparţine "greilor": feroezii de la Tyr, cunoscuţi deja în toată lumea, Pain - proiectul lui Peter Tagtgren (workaholicul lider al trupei Hypocrisy) şi veteranii The Exploited. Aşadar, viking metal feroez, industrial suedez şi punk made in UK, plus metal leton vor fi ingredientele unui festival care creşte de la an la an.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

Pian versus violoncel, un duet Con pasion

În aştep­tarea unei ocazii de a concerta în ţara natală, pia­nis­ta Carmen Ştefănescu îi încîntă pe nemţi, fiindcă, la fel ca alţi artişti, este mai cunoscută în Germania, acolo unde locuieşte, decît în patria de origine.

Estul şi implicit România au dat mulţi muzicieni de va­loa­re Occidentului. În aştep­tarea unei ocazii de a concerta în ţara natală, pia­nis­ta Carmen Ştefănescu îi încântă pe nemţi, fiindcă, la fel ca alţi artişti, este mai cunoscută în Germania, acolo unde locuieşte, decât în patria de origine. Am cunoscut-o în Leipzig cu ocazia concertului pe care l-a susţinut în cadrul WGT.

De când aţi plecat din Ro­mânia?
Carmen Ştefănescu: Din 1970 am venit împreună cu părinţii mei. Am fugit în timpul lui Ceauşescu, am călătorit prin Viena, Israel, Italia până am ajuns în RFG definitiv. În Germania am trăit în Aachen, unde am studiat şi pianul. L-am cunoscut pe soţul meu, care este violoncelistul grupului Con Pasion. Cum el are mai mult de lucru în regiunea asta, m-am hotărât şi eu să vin în Leipzig şi trăiesc aici de cinci ani.

Când aţi început să studiaţi muzica?
Prima lecţie de pian am avut-o în România la 4 ani şi jumătate, primii doi ani de lecţii i-am făcut în Bucureşti, şi unde pui temelia acolo este de fapt rădăcina. Am început la liceul de muzică, şi apoi am studiat în Germania. Mi-am luat diploma. Am avut o perioadă în care n-am mai făcut muzică clasică, am făcut zece ani de muzică rock şi pop, şi apoi m-am întors la clasică, pentru că mi-am dat seama că totuşi clasica e mai aproape de inima mea.

De când n-aţi mai fost în ţară?
Am fost acum doi ani pentru o săptămână, să mai văd cum s-a schimbat, cum s-a mai transformat Bucureştiul. De-atunci n-am mai fost. Nici înainte nu mai fu­sesem de foarte mulţi ani.

Aţi venit pentru un concert sau în vacanţă?
În vacanţă. Concerte n-am avut deloc în România.

Se poate trăi în Germania numai din muzică?
Da, se poate. Eu predau foarte mult şi la o şcoală de muzică, dar şi particular. Avem şi concerte, dar numai din spectacole n-aş putea să trăiesc.

Ca româncă v-a fost greu să vă adaptaţi în Vest?
M-am obişnuit să trăiesc aici. Nu-mi dau seama cum ar fi să trăiesc într-o altă regiune, pentru că mereu când plec din Germania mă întreb de ce mă întorc. Deoarece căldura care se găseşte în alte locuri nu e chiar aşa ca aici. Numai că, pe de altă parte, am prietenii, cercul meu social, părinţii mei trăiesc şi ei aici. Acestea sunt motivele pentru care mă întorc de fiecare dată în Germania, chiar dacă nu este ţara care te primeşte cu braţele deschise şi plină de căldură ca alte ţări. Mentalitatea e - în regiunea Leipzig - puţin distantă, ceva de genul “nu vreau să arăt prea mult, nu vreau să vorbesc prea mult despre mine”, şi, cu felul meu de-a fi foarte deschis, la început am avut ceva probleme, am avut impresia că nu pot să trăiesc aici. Dar între timp am găsit prieteni, grupa cu care să fac muzică, am găsit elevi, am găsit oameni care îmi sunt foarte apropiaţi şi pot să spun că aici sunt acasă.

Aveţi copii?
Nu. Doar pe cei pe care-i pregătesc, aşa este. Am avut acum un elev care a câştigat un concurs mare în Sachsen şi îmi face foarte mare plăcere să văd că elevii mei sunt talentaţi. Mă bucur când reuşesc să-i duc la un punct foarte bun, asta îmi dă o motivaţie în plus.

Cum se face că aţi cîntat la un festival gothic, Wave Gotik Treffen?
Am o mare atracţie pentru textele lui Charles Baudelaire şi pentru muzica franceză şi m-am gândit să facem o combinaţie între poezia lui Baudelaire şi muzica lui Faure, care, pe de o parte, contrastează, dar, pe de alta, parcă sunt făcute una pentru cealaltă. Şi de asta m-a fascinat ideea ca grupul Con Pasion să facă parte din WGT, fiind vorba despre un autor pe placul gothicilor. Nu sunt atrasă neapărat de acest curent, adică mă îmbrac în culori vii, dar textele astea şi sensibilitatea lor mă fascinează... Îmi lipsesc cuvintele româneşti ca să explic... Ideea este că tot acest întreg este ceva înălţător, peste lucrurile de toată ziua. Te ridică într-un fel, e o atmosferă care nu e aşa grea ca viaţa de toate zilele.

A fost de vină natura politică a acelor vremuri că mulţi muzicieni români de valoare s-au afirmat în Vest?
Da, probabil. Acum, după schimbarea regimului, foarte mulţi revin, participă la Festivalul Enescu, de exemplu.

Veţi concerta în România?
Nu avem contacte deloc, pentru că eu am plecat când eram co­pil, aveam vreo şapte ani pe-atunci. Am colaborat cu români care cân­tă în străinătate, dar care nu mai au nici ei legături cu ţara, şi-au făcut propriile grupuri mu­zicale în străinătate.

Masterat în muzică de cameră

Carmen Ştefănescu s-a născut în Bucureşti. După ce familia sa a părăsit România, ea şi-a continuat studiile de pian, fiind un elev eminent al profesoarei Ulla Graf, la Universitatea de Muzică din Aachen. La un moment dat şi-a întrerupt cariera cântând la clape în diverse grupuri de pop şi rock ca muzician de turneu şi de studio. Astfel a cunoscut diverse lumi muzicale. Ulterior, pianista şi-a terminat studiile cu Ulla Graf, primind diploma de absolvire. A urmat masteratul în muzica de cameră cu dr Rudolf Neumann şi cu Bruno Canino. În mai multe rânduri a fost lector invitat la clasele de master de la Campus Internationale Sermoneta. Puncte de referinţă în cariera sa artistică sunt colaborările cu nume de prestigiu precum Stephan Picard, Ann Smith şi Mariana Sârbu. Uşurinţa în abordarea diverselor stiluri şi-a demonstrat-o prin numeroasele apariţii alături de partenerul său, violoncelistul Lukas Dreyer, de solista Iane Reisenauer şi în recitaluri alături de mezzosoprana Elvira Dressen şi de soprana Christine Maria Rembeck.

Combinaţii muzicale neobişnuite

Violoncelistul Lukas Dreyer şi pianista Carmen Ştefănescu s-au cunoscut în timpul studiilor pe care le urmau la Aachen. Au format duetul Con Pasion pentru a explora muzica dincolo de repertoriul obişnuit de sonate. Fie că e vorba de Spania sau de America Latină, fantezia în materie de muzică nu are limite. Dar un lucru este comun: ei încearcă diverse combinaţii neobişnuite. Muzica lor nu poate fi abordată la un nivel raţional, trebuie cucerită prin sentiment şi pasiune, “con passion”. Lukas şi Carmen au cântat în Germania şi în alte ţări europene şi şi-au scos primul CD, “Alma y musica”, ce conţine piese de inspiraţie latino-americană. Cei doi au participat, alături de violonistul Sonke Reger, la WGT 2008, la Seara Franceză, care a avut loc la Mendelssohn-Haus din Leipzig. Concertul s-a desfăşurat cu uşile larg deschise, iar publicul, mult mai numeros decât capacitatea sălii, a stat chiar şi pe scări. Probabil că ar face săli pline şi în România, dacă s-ar găsi cine s-o invite… Deocamdată, o puteţi asculta doar pe site-ul www.con-pasion.de.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

Metal…funny: Interviu cu copy-uţe de la fani

După principiul “Bune bucate, da’ rău aşezate”, primim comunicate cel puţin ciudat formulate. 

Ştiţi cum era concursul ăla: n-ai cameră foto? Trimite-ne o poză făcută de tine şi poţi câştiga o digitală! Cam aşa ne zic şi organizatorii Artmania: “Ştim cât de enervant e să ai un aparat foto bun, dar să faci poze din spate la toate concertele. Îi urăşti sincer pe norocoşii care stau în faţa scenei, cu tunurile lor şi fac poze trupelor, deşi unii dintre ei n-au mare habar cine sunt oamenii pe care-i fotografiază”. Să recapitulăm şi să disecăm: Nu e deloc enervant să ai un aparat bun, ba dimpotrivă! Enervant este să nu poţi intra cu el la concert, aşa cum se practică pe la noi. Regula este ca fanii să nu intre cu aparate profi. Da’ nici nu zice nimeni care e profi şi care nu. Cel mult te controlează la mărime. La cea a obiectivului, evident. Dar să zicem că ai scăpat de vigilenţa celor de la pază şi reuşeşti să intri cu un aparat bun. Deci, dacă e bun, poţi face poze şi din avion, nu numai din fundul sălii. Nu-i urăşti pe cei care stau în faţă, fiindcă, dacă eşti suficient de înfipt, te poziţionezi tu însuţi în faţa scenei, ca-n imaginea alăturată. Cei mai mulţi dintre fotoreporteri chiar au mare habar cine sunt oamenii pe care îi pozează. Că doar de asta vin la concert. S-a întâmplat să nu prea aibă habar cine cântă pe scenă unii organizatori, care au trimis comunicate cu componenţa unor trupe de-acum câţiva ani! Dar asta e altă poveste…

COPY-PASTE. Gazdele evenimentului de la Sibiu (care va avea loc în perioada 18-20 iulie) ne lovesc cu un nou concurs, de data aceasta împreună cu Metalfan: “Ai bilet la ARTmania Festival 2008? Cum ar fi să-ţi întâlneşti formaţia preferată? Tipii ăia cu care ai avut sau ai poster pe perete, despre care ştii absolut tot, începând de la ce (alte) trupe ascultă până la ce bere beau? Îţi oferim ocazia de a-ţi cunoaşte idolii! Trimite 10 întrebări pentru o formaţie din cele care participă la festival şi poţi câştiga un backstage pass şi dreptul de a-l însoţi pe redactorul Metalfan la interviul pe care-l va face cu respectiva formaţie. Cele mai inspirate întrebări ale tale vor fi incluse în interviu şi vei avea ocazia să le pui chiar tu!” Să lămurim lucrurile: în primul rând, “sufleurul” cu întrebările inspirate primeşte un backstage pass doar dacă şi-a cumpărat bilet în prealabil. Să citiţi bine: dacă n-aveţi bilet, nici n-o să primiţi! Dacă aţi avut poster pe perete şi nu-l mai aveţi, înseamnă că nu prea mai sunt preferaţii voştri (mai ales dacă trupa nu mai sună ca acum zece ani). În caz că, totuşi, a rămas formaţia voastră preferată, e aproape imposibil să n-o fi întâlnit până acum. Ştiţi ce fel de bere beau, ba ştiţi chiar şi faptul că unii preferă vodca sau absintul în detrimentul berii. Deci cum vă oferă ocazia de a-i cunoaşte, dacă ştiţi absolut totul despre ei? Ba mai mult, i-aţi putea învăţa chiar voi pe intervievatori câte ceva. De altfel, se pare că asta e şi ideea: Voi, fanii care ştiţi totul, veniţi cu cele mai interesante întrebări. Din care îşi vor face probabil copiuţe şi Metalfanii. “Ca să nu mai rămâie repetenţi şi anul acesta”, vorba lui Caragiale... Că prea au mers până acum pe principiul “De ce să-i întrebe presa centrală tâmpenii pe artişti? Las’ că-i întrebăm noi!”  

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

Valor Kand: “Unii oameni nu ştiu când să se oprească”

În timpul concertului de la Wave Gotik Treffen (din Leipzig, Germania), Valor Kand, solistul formaţiei Christian Death, a fost agresat de un fan al regretatului Rozz Williams, legendarul fondator al trupei. Fiind cu spatele la public, artistul n-a văzut intrusul care a escaladat scena. Acesta din urmă l-a trântit la pământ, cu tot cu chitară, într-o fracţiune de secundă. Deşi afectat de incident, Valor a continuat show-ul, iar la final a acceptat invitaţia la o discuţie despre sex, drugs and rock’n’roll… dar şi despre violenţă.

În primul rând, eşti în regulă?
Da, sunt bine, n-am păţit nimic grav.

Te-ai “revanşat” faţă de cel care te-a trântit pe scenă?
Pe moment, am vrut să-l lovesc şi eu, dar m-am oprit. Ştii, violenţa nu produce decât violenţă. Este o reacţie automată. M-am înfuriat, recunosc, dar m-am abţinut.

Şi s-a mai întâmplat aşa ceva până acum?
Nu mi s-a mai întâmplat să fiu atacat pe scenă. E din cauza celorlalţi tipi din California care îşi revendică numele de Christian Death. Tot timpul mă provoacă, mă vorbesc de rău, pentru că vor să facă parte din ceva ce nu le mai aparţine. Le-a aparţinut, oarecum, acum mulţi ani, iar acum, pentru că trupa Christian Death e cunoscută în toată lumea, vor o parte din succesul nostru. Iar eu n-am cum să-i las să obţină ceva ce nu merită, aşa că voi rămâne ferm pe poziţie.

Trupa a avut o istorie plină de momente tensionate, şi totuşi de fiecare dată aţi mers mai departe…
Aşa este, dar asta e ce ştiu să fac cel mai bine, asta fac de când am părăsit şcoala şi nu mă voi opri până în clipa în care voi muri.

În cazul albumului “Pornographic Messiah”, aţi avut probleme cu grafica de pe copertă. Sunt acum managerii caselor de discuri mai deschişi la minte?
Varianta finală a coperţii acelui album nu-mi place deloc, dar versiunea iniţială nu a putut trece cu nici un chip. Din fericire pentru noi, cu actualul producător, Season of Mist, nu am avut absolut nici o problemă, dimpotrivă. Sunt oameni cu care te poţi înţelege.

Dat fiind că sunteţi o trupă americană, dar mesajul pe care-l transmiteţi nu e deloc unul “ortodox”, nu pot să nu te întreb: cum vezi viitorul SUA după alegerile prezidenţiale din acest an?
Multor oameni nu le place George W. Bush. Însă pentru mine, oricine i-ar lua locul la Casa Albă, nu va însemna o diferenţă. Şi asta deoarece candidatul care va fi ales va depinde de oamenii care îi finanţează campania, care se ocupă de “promovarea” lui. Este ca în cazul trupelor care, indiferent cât de slabe sunt, beneficiază de promovarea caselor de discuri, iar publicul le alege doar pentru imaginea care le-a fost creată. Preşedinţii sunt desemnaţi de oamenii cu bani, iar cetăţenii au doar impresia că au libertatea de a alege, când de fapt tocmai libertatea le lipseşte. Însă cei bogaţi le oferă această iluzie, pentru ca muncitorii să producă şi mai mulţi bani pentru a le umple conturile.

În multe cronici ale celui mai recent album (“American Inquisition”, 2007), piesa “Dexter Said No To Methadone” are titlul trunchiat, “Dexter Said No”. Denotă aceasta o teamă a autorilor acestor articole faţă de titlul original?
Poate. Tocmai de aceea am şi compus această melodie. Versurile vorbesc despre ce se întâmplă într-o regiune din statul Maine. Acolo, existenţa se câştigă cu mari sacrificii, oamenii muncesc din greu, iar deseori suferă accidente de muncă. În special pescarii apelează la medic, iar aceştia le prescriu analgezice precum oxycodone şi alte opiacee. Însă acestea creează dependenţă, iar în momentul în care se prezintă din nou la cabinet, sunt refuzaţi. Sub pretextul că acum sunt dependenţi de opiaceul respectiv, deci nu mai pot primi o reţetă pentru o substanţă care n-ar mai fi folosită ca un medicament, ci ca un drog. Privat de calmante, dar dependent de ele, acel individ ajunge să consume halucinogene puternice, precum heroina, pe care le procură de la traficanţii de pe stradă. Clinicile care oferă metadonă ar putea îmbunătăţi situaţia acestor - deja - heroinomani, dar în unele locuri din America le este permisă funcţionarea, iar în altele nu.

Se spune că ai cunoaşte fenomenul din interior. Cât adevăr e în această afirmaţie?
Să punem problema în felul următor: oamenii au folosit alcoolul şi diverse substanţe timp de mii de ani, dar uneori utilizarea lor a fost interzisă prin lege - vezi perioada prohibiţiei. Mai mult, unii oameni consumă un păhărel de vin la masă, în timp ce alţii beau până când devin inconştienţi. Unii pot priza o doză mică dintr-un narcotic uşor, alţii sunt dependenţi. Îţi pot spune asta: eu unul nu îmi înfig ace în braţ. Însă vinul, alcoolul, consumate cu moderaţie, pot face parte dintre micile plăceri ale vieţii. Dacă îţi ştii limitele şi poţi fi sigur că nu le depăşeşti, e OK. Cred că ar trebui ca oamenii să aibă libertate şi din acest punct de vedere. America e o ţară liberă, dar totul e ilegal. Eu aş vrea ca oamenii să aibă dreptul să facă orice vor - şi oricând vor - cu propriul corp. Aş merge şi mai departe: dacă o persoană a ajuns la limită şi vrea să se sinucidă, ar trebui să aibă acest drept.

E o linie subţire între uzul şi abuzul de substanţe…
Aşa este, iar mulţi nu ştiu când să se oprească. Majoritatea oamenilor au o problemă când vine vorba de a spune “stop”. De exemplu, în Italia mulţi cresc cu paharul de vin pe masă, în timp ce în ţări ca SUA sau Suedia alcoolul are preţuri prohibitive. Rezultatul este că în Italia alcoolismul nu este o problemă, iar în alte părţi ale lumii sunt foarte mulţi dependenţi de alcool. Cred că, dacă au libertate, oamenii sfârşesc prin a face alegerea corectă. Şi asta pentru că, atunci când li se spune că un lucru este interzis, indivizii tânjesc şi mai mult după acel lucru.

Revenind la muzică - ce concerte mai aveţi în Europa?
După M’era Luna, a doua mare reuniune a gothicilor, mai avem programate două concerte în Suedia şi câte unul în Danemarca şi Norvegia. Apoi s-ar putea să participăm la un festival pe malul Mării Negre. Aşadar, e foarte posibil să ajungem în România. Însă nu este nimic sigur deocamdată.

Christian Death, o istorie tumultuoasă

Formaţia a fost înfiinţată în Los Angeles, în 1979, de Rozz Williams, iar primul album, “Only Theatre of Pain” (1982), a marcat naşterea curentului deathrock în Statele Unite şi a influenţat multe trupe de gothic rock. Trupa a suferit numeroase modificări de componenţă, iar la scurt timp după lansarea acestui disc s-a destrămat. Astfel că oferta casei de discuri franceze L’invitation au Suicide de a reedita în Europa “Only Theatre Of Pain” l-a găsit pe Rozz fără colegi, el fiind nevoit să “adopte” sub numele de Christian Death o trupă întreagă, Pompeii 99, din care făcea parte şi Valor Kand. După încă două albume, Rozz a decis să părăsească grupul, chiar în ajunul unui turneu european, astfel că Valor a devenit liderul formaţiei, postură păstrată până azi. Christian Death a înregistrat alte câteva albume fără Rozz, însă statutul acestuia din urmă, de fondator al grupului, i-a determinat pe promotori să-i propună o serie de concerte alături de un alt membru al primei formule, Rikk Agnew, sub numele de Christian Death, chiar dacă de ani buni cei doi nu mai avuseseră nici o legătură cu formaţia condusă acum de Valor. Ba mai mult, au înregistrat şi trei albume, spre nemulţumirea lui Kand. Moartea lui Rozz, care s-a sinucis pe 1 aprilie 1998, a complicat şi mai mult problema numelui trupei, revendicat de Agnew şi de Valor deopotrivă. Astfel că, la ediţia 2008 a Wave Gotik Treffen, pe afiş au apărut atât Christian Death, cât şi CD 1334.  

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

Rocker şi zînă aparent nevinovată. Noni Hutterrer, un jongler cu "bicicletă" şi şuviţă albă

Noi i-am ridicat mingea la plasă, iar el a început să jongleze. Cu cuvintele. Noni Hutterrer, artist în arenă şi PR la circ, ne-a dezvăluit cum e să fii rocker în viaţa de zi cu zi şi, uneori, balerină în manej.

Într-un spectacol ai avut rol de "balerină". Cum te-ai simţit purtând fustă? 
Noni Hutterrer: Am purtat fustă de balerină în două spectacole. Prima oară s-a întâmplat în 2001, în spectacolul "Brasil, Brasil", şi a doua oară la cea de-a treia ediţie a Galelor Circului, în 2003. Deci, s-ar putea zice că începusem să-mi intru în "mână", sau picioare, dacă vrei, cu acest rol. Există un moment pe care dacă-l depăşeşti, poţi trece la următoarea fază: momentul critic în care pricepi că fermoarul unei fuste nu este şliţul pantalonilor şi vine într-o parte, nu în faţă.

Cum e să fii rocker adevărat şi în acelaşi timp "dansatoare" la circ?
Pentru că realizez o emisiune la radio, implicarea în muzica rock este mult mai mare acum. În spectacolul "Brasil, Brasil" eram o "dansatoare" cât se poate de rock: costumul meu de lycra, inclusiv fusta, era negru ca întunericul pădurilor din Nordul îngheţat. În afară de asta, pentru machiaj, foloseam nuanţe foarte deschise de fond de ten, conturul ochilor era accentuat cu creion negru, tatuajele erau expuse în toată splendoarea lor, aşa că iată cât negru şi cât rock puteau fi într-o zână aparent nevinovată.

Nu prea s-au văzut jongleri care să poarte ochelari. De ce nu renunţi la "bicicletă" în timpul spectacolelor?
Norocul meu că sufăr de astigmatism şi că nu sunt miop! Văd recuzita cu care jonglez, aşa că nu asta e problema. În rarele momente când am jonglat cu ochelarii pe nas, s-a întâmplat numai în emisiunile de divertisment, iar acolo e altceva. E mai lejer. În unele cazuri, e posibil să fi uitat ochelarii pe nas şi să mă fi mirat şi eu cât de bine văd la distanţă. La bicicletă nu renunţ pentru că e una dintre plăcerile mele. Chiar anul trecut mi-am schimbat un fier ieftin, marfă de supermarket, cu o "Doamnă bicicletă", nu de alta, dar îmi revenise pofta de a mă da iarăşi prin bălării, pe două roţi. Acum, sunt un ochelarist biciclist. Sau invers.

Câte bile albe ai şi câte negre?
Recunosc că suma bilelor negre o depăşeşte cu ani-lumină pe cea a bilelor albe, căci aşa îi stă bine unui rocker adevărat, nu? Am citit întâmplător un articol în care se povestea cât de mult atrag personalităţile celor mai negre bile din istorie. Chestia asta mi se pare mai fascinantă decât povestea în sine, drept pentru care mi-am cumpărat un marker negru, permanent, cu care o să încep să colorez toate bilele albe ce mi-au rămas în portofoliu. Măcar aşa să ajung şi eu celebru... Omu’ care a colorat cu negru bilele albe, sună mişto, este?

Câte ţi-au căzut în cap până ţi-au intrat în reflex?
La propriu au început să-mi cadă în cap abia în momentul în care am fost nevoit să mă administrez de unul singur. Plata facturilor lunare e un exerciţiu de mare risc, pe bune! Entorse, fracturi, stop cardio-respirator sunt numai câteva dintre riscurile la care te expui. În lunile de iarnă, dacă socotesc în leii vechi, facturile au mai multe zerouri în coadă decât bilele albe cu care am reuşit eu vreodată să jonglez!

Ce ştii să faci în arenă şi ce nu ştii să faci în casă?
Nu m-am priceput niciodată la politică, fotbal şi sex. Nici în arenă, nici acasă.

Care a fost cea mai importantă "jonglerie" pe care ai făcut-o în afara circului?
O să-ţi răspund cu un şablon: încă nu am făcut-o. E un răspuns second hand, dar prefer o variantă de fugă pentru că întrebarea mă cam pune pe gânduri. Of, cum facem, că, uite, la capitolul ăsta sunt plicticos. N-am nici un răspuns la îndemână. Dacă la şcoală, în clasa I, am primit premiul I, cu coroniţă şi nota 10 la purtare se pune?

Imaginează-te în manej... a trois. Cine ar fi celelalte două persoane cu care ţi-ai dori să lucrezi?
"În manej a trois" am făcut-o şi mai rău decât atât! Pe vremuri am lucrat într-o trupă de 11 persoane, deci era o treabă în grup, nu aşa...

Cine ţi-a scos peri albi? Mai precis, când ţi-a apărut şuviţa?
Şuviţa este un element decorativ care mă însoţeşte din fragedă copilărie, iar cele câteva fire de păr alb de atunci au fost observate de frizerul fără scrupule care mi-a secerat frumoasele bucle infantile, înainte de primul meu 15 septembrie. Mare parte din actualul snop de fire albe mi-a fost scos de un ansamblu de motive, general definite de către Mircea Badea: "Trăim în România".

De unde ţi se trag numele şi prenumele? Numele e lăsat moştenire de bunicul din partea tatălui, el fiind de origine germană. Nici acum nu mi-e clar de ce nu a rămas în Germania lui şi a venit aici, dar e prea târziu să mai aflu răspunsul. Prenumele are o poveste mai romanţată. Maică-mea voia fată, iar medicul cu care a născut a prezis un băiat, aşa că a rămas stabilit că dacă cumva se adevereşte şi se naşte un băiat, să i se zică Noni, după numele doctorului.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

Wave Gotik Treffen - Festin gothic în Leipzig

Marea familie gotică s-a reunit la jumătatea lunii mai, la festivalul Wave Gotik Treffen, în Leipzig, Germania. Gothicul nu se limitează doar la muzică de scuturat din plete, ci e un adevărat stil de viaţă. Aşa se face că evenimentul din Leipzig a conţinut câte o felie de bucurie pe gustul tuturor. 

Desfăşurat între 9 şi 12 mai, WGT a fost, ca în fiecare an, mult mai mult decât un festival de muzică, singura problemă a participanţilor fiind să aleagă din multitudinea de oferte. "Misiunea" fiecăruia a fost să călătorească de-a lungul şi de-a latul oraşului, între cele nu mai puţin de 26 de locaţii, să urmărească recitaluri, să facă shopping în cel mai mare târg de haine şi accesorii, să petreacă până la răsăritul soarelui, iar norocoşii să găsească timp şi pentru masă şi odihnă. Astfel că pentru fiecare dintre cei peste 20.000 de participanţi, WGT a fost o experienţă individuală în capitala mondială a gothicului.

WGT PE FAŢĂ ŞI PE DOS. Curentul gothic nu înseamnă, aşa cum cred unii, oameni supăraţi pe viaţă, ci am văzut stând laolaltă atât purtători de cruci întoarse, cât şi cu ele puse "în poziţie ortodoxă". Ba mai mult, magazinele de accesorii ofereau crucifixuri cu atârnătoare la ambele capete, pentru ca posesorul să o poarte cum vrea. Dacă la noi chiar şi un tricou cu cranii atrage priviri suspicioase, pentru nemţi gothicul înseamnă cu totul altceva: muzică, poezie, film, teatru, într-un cuvânt cultură. În catedrale s-a putut intra chiar şi în ţinută de concert. Mai mult, bisericile însele s-au aliniat la festival, două importante lăcaşe de cult deschizându-şi porţile participanţilor la WGT: Catedrala Sf. Toma a găzduit un concert de muzică medievală şi renascentistă, în timp ce la Sf. Petru a avut loc evenimentul "Gothic Christ", ce a cuprins, printre altele, un recital de orgă. Atmosfera vechilor burguri a fost reînviată de menestreli şi saltimbanci moderni, care cântau cu aceeaşi virtuozitate la cimpoi, tobă şi… chitări electrice, iar la final îşi scandau adresa paginii de web şi invitau doritorii să le cumpere CD-urile ("A se asculta cu acordul… istoricilor", erau atenţionaţi cumpărătorii pe coperta albumului trupei de comedie Nachtwindheim). În Piaţa Medievală şi în Satul Păgân s-au desfăşurat târguri de obiecte lucrate de mână, iar "spiriduşii" şi "călugării" vindeau mied în carafe.

CLASIC. Doar pentru români ar fi o contradicţie în termeni prezenţa muzicii clasice la un festival de rock. Şi totuşi, Verdi şi Schubert au convieţuit sub umbrela WGT cu trupele metal. La Krystallpalast, amatorii s-au putut delecta (şi nu din snobism, ca la noi) cu "Winterreise", cele 24 de lieduri scrise de Wilhelm Müller şi puse pe note de Franz Schubert. La Opera din Leipzig a avut loc premiera capodoperei "La Traviata" de Giuseppe Verdi, în timp ce în Casa Mendelssohn prezenţa a depăşit toate aşteptările: melomanii au savurat compoziţii de Faure, Debussy şi Ravel, îmbinate cu poezia lui Baudelaire. De altfel, poetul francez e la loc de cinste în pantheonul gothic, însăşi opera sa fiind sursă de inspiraţie pentru multe trupe din zona dark. România a avut o reprezentantă la acest festival, dar nu la capitolul rock. Pianista Carmen Ştefănescu, stabilită chiar în Leipzig, şi ceilalţi muzicieni din Con Pasion Trio au umplut sala din Mendelssohn-Haus, publicul stând inclusiv pe scări. La Krystallpalast, la pian s-a aflat o interpretă din Orientul Îndepărtat, Ayako Tanaka. Pasionaţii de literatură au avut de optat între lecturile din autori ca Edgar Allan Poe ­ în FHL Club ­ şi un tur al oraşului alături de scriitorul Henner Kotte, autor de romane poliţiste.

ŢINUTE… ÎN LESĂ. Complexul Agra, epicentrul festivalului, a cuprins, ­ în afară de săli de concert, ­ un camping pentru 10.000 de persoane, plus o imensă hală, mare cât Polivalenta bucureşteană, în care şi-au instalat standurile cele mai importante firme de vestimentaţie dark, o adevărată peşteră a lui Aladin pentru gothici. N-au lipsit de pe tarabe CD-urile, ba chiar şi accesorii pentru amatorii de bondage şi SM. De altfel, în programul oficial al WGT a fost inclusă şi o "petrecere a fetişurilor", ce a programat performance-uri intitulate sugestiv, "Dancing in Ropes" sau "Romance and Surrender". Accesorii din această categorie puteau fi văzute prin tot oraşul: "stăpâne" în costume de latex îşi purtau "sclavii" în lesă, printre Lolite şi "asistente" în halate pătate cu vopsea imitând sângele. În materie de costume, imaginaţia nu a avut limite: domniţe şi principese se intersectau cu "plasticate" în vestimentaţii futuriste. S-au purtat fustele. La bărbaţi. De la kilturi, la şorturi gen măcelar. Ba chiar şi corsete, tot la bărbaţi. Până şi ziariştii şi-au ales un look în ton cu evenimentul: o jurnalistă din Italia a optat pentru o rochie gen secolul al XVIII-lea, ce i-a atras porecla de "balena nera" din cauza volanelor prea umflate, iar unul dintre reporterii suedezi îşi etala creasta la intrarea în zona rezervată fotografilor acreditaţi. "Iisus" şi "Satana" au circulat cu acelaşi tramvai. Garniturile de pe liniile 11 şi 16, care uneau centrul oraşului de principalele săli de concert ­ - Schauspielhaus, Parkbuhne, Kohlrabizirkus, Werk II şi, bineînţeles, Agra ­ - erau mereu pline de oameni în negru, costumaţi care mai de care mai întunecat, în ton cu sound-ul celor peste 170 de trupe trecute pe lista WGT 2008.

DE TOATE PENTRU TOŢI. Berea a fost la loc de cinste, că doar ne aflăm în Germania. A fost servită în toate punctele fierbinţi, în pahare cu sigla WGT. În sticle personalizate s-a vândut şi "tăria" festivalului. Pentru cei cu gusturi rafinate, absintheria Sixtina de pe Katherinenstrasse oferea licoarea preferată de Baudelaire, în 51 de sortimente, în top aflându-se, se putea altfel, "Fleurs du mal", alături de "Mata Hari", "Grune fee", "Antiqua formula" şi "Seeteufel". Clubul, mereu plin până la refuz, a mai găzduit expoziţii, proiecţii, şedinţe foto în criptă, lecturi şi petreceri. În complexul Cinestar au fost proiecţii de filme şi DVD-uri, precum şi lansări şi sesiuni de autografe. Multe ar mai fi de povestit, atât de multe încât organizatorii au scos chiar o carte a întâlnirii de anul acesta, ediţie glossy în 160 de pagini, însoţită de un CD, pentru cei care şi-au dorit un ghid atotcuprinzător şi, simultan, un suvenir ilustrat.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)