Liderul trupei clujene Altar lucrează pe mai multe fronturi: duminică, 31 mai, lansează Masterpiece - Metallica Tribute band, pregăteşte un nou album şi un videoclip nou, la piesa "Under Control". Andy Ghost ne-a vorbit despre starea naţiunii rock şi despre supravieţuirea trupelor metal în România. De ce nu se vede Altar la tv şi de ce nu se mai aude la radio?
Într-adevăr e ciudat să avem 19 ani de existenţă şi, practic, să rămânem tot în underground. Altfel ar fi dacă piesele Altar ar fi pe radio şi pe tv, dacă ar exista emisiuni specializate pe aşa ceva, fiindcă public care gustă muzica rock/metal este din belşug - vezi concertele Iron Maiden sau Metallica! Însă doar cei care ne caută ne găsesc. Am avut un contract cu Roton pentru albumul "Atitudine" (2006), de altfel ei au scos şi "Respect", în '95. Foarte greu am semnat cu ei, dar, în afară de faptul că ne-au făcut un videoclip, cu altceva nu ne-am ales. Nu ne-au făcut o promovare cum ar fi trebuit. Clipul "Născut învingător" de exemplu - care atunci ar fi avut un impact şi un succes - nu a fost difuzat pe MTV. Ne-au spus ceva de genul "ne pare rău, dar este prea dur soundul şi nu e pe targetul nostru". Deci vă daţi seama: dacă un clip de calitate precum "Născut învingător", cu Ionuţ Iftimoaie ca invitat, la investiţia respectivă, cu un producător de calitate, unul dintre primii trei de calitate în România nu ajunge pe MTV, vă daţi seama ce şanse au alte trupe? Dacă o trupă gen Altar, care e destul de cunoscută de atâta vreme tot nu ajunge să fie difuzată, gândiţi-vă ce şanse au alte trupe! Eu mă bucur când vin prieteni şi spun: "vrem să scoatem album, vrem să scoatem videoclip", îi susţin şi mă bucur de toată mişcarea asta, dar când mă gândesc ce greu va fi să facă ceva în ţara asta... E bine să crezi, e bine să visezi la lucruri mari, ceva se va întâmpla, dar şansele sunt foarte, foarte mici. Asta este nenorocirea rockului din România şi aşa stau lucrurile.
S-a mai schimbat ceva din '89 încoace?
Până în '95-'96 a fost o perioadă extraordinar de frumoasă pentru România în ceea ce priveşte rockul. Noi am avut şansa să prindem perioada aceea, oamenii veneau în număr extraordinar de mare, câte 10.000, cumpărau bilete la festivaluri şi noi aveam multe concerte, aveam public plătitor, dar după aceea... S-a întâmplat în felul următor: sunt oameni care setează trendurile, oameni în anumite poziţii, în funcţii-cheie, care blochează înaintarea unor genuri muzicale. Până în '96 când au intrat dance-ul şi hip-hop-ul, muzica rock era la nivelul la care trebuia să fie. Şi ar fi avut şansa să explodeze în România, fiindcă atunci s-au pregătit şi au existat pe piaţă nişte trupe de calitate, trupe din multe subgenuri ale rockului care în timp au dispărut fiindcă n-au mai avut susţinere sau şi-au schimbat stilul. Alin Oprea, de exemplu. Omul care a cântat în SIN, trupa din Turda: mare intrumentist, solo-uri geniale. La un moment dat a scos o baladă - "Singur", şi-a dat seama că ar prinde, a folosit momentul şi s-a dus în direcţia aceea. Nu-i de condamnat, foarte ok dacă el este fericit - nota 10. Dacă a făcut câţiva fericiţi care poate habar n-aveau ce făcea el înainte, iar e super ok. Un artist rămâne un artist în continuare, posibilitatea de a te exprima depinde doar de tine, pe ce paletă vrei să fii, cu ce culori vrei să-ţi desenezi hârtia şi ce vrei să vezi la final.
Te-a bătut gândul schimbării?
Îmi place să lucrez pe multe genuri muzicale. Faptul că sunt sau am fost în mare parte cunoscut prin thrash, death, hardcore, power thrash sau speed metal, prin ce am făcut cu Altar este doar o parte din mine. Acum, de exemplu, lucrez cu Nimrod, fostul chitarist de la Altar, la un fel de solo album al lui, care este total altceva decât am făcut noi cu Altar. Merge mai mult pe linia "Born again" - sound rock cu chitări, este melodic şi e mai accesibil. Asta nu înseamnă că eu devin comercial sau cel puţin eu nu consider acest lucru. Poate alţii vor considera, nu ştiu. Dar întotdeauna am simţit că pot să mă exprim mult mai larg. Îmi place să cânt Guns'n Roses, îmi place să cânt Metallica, ascult muzică de toate genurile, dacă aş vrea aş putea să cânt şi blues sau orice altceva, chiar şi operă dacă aş investi în domeniul acela.
Mai nou, aţi înfiinţat Masterpiece.
Da, am făcut o trupă Metallica tribute, împreună cu Nimrod, la chitară, Szabi - VOS (chitară), Liviu - CUG (bass) şi Levi - Outline (tobe). Primul concert va avea loc duminică, 31 mai, de la ora 21.00, în Remember Pub (fostul Fire) din Cluj Napoca. Vom cânta capodopere ale trupei Metallica. Cu cât te poţi exprima pe o paletă mai largă, cu atât găseşti lumea din jurul tău. Bineînţeles că e foarte greu ca aceia care te-au cunoscut într-un fel sau altul să te accepte şi într-un alt mod. Să nu uităm de proiectul pe care l-am avut, Shekinah. Ca trupă nu există acum, deşi eu am insistat să meargă mai departe. Cu Shekinah căutam producător, le-am dat personal materialul şi efectiv n-au fost interesaţi. Foarte, foarte greu au acceptat până la urmă să semneze cu Altar. Şi-am zis ok, mai bine aleg Altar, fiindcă am ştiut că mai avem nişte lucruri de experimentat împreună şi că ceea ce am început încă nu era terminat.
Care e explicaţia?
La noi e o politică imbecilă: nu acceptă ca un vocalist să fie în două trupe, deşi sunt cazuri - uită-te la Corey Taylor, cântă extraordinar şi în Slipknot, şi în Stone Sour. Sau un exemplu românesc. Octavian Horvath de la Implant pentru Refuz cântă şi în Blazzaj, îşi face treaba foarte bine, şi nu poţi să zici că nu-l reprezintă, sau o parte dintre băieţii din Cargo au o trupă de coveruri, se numeşte Narval, sună foarte bine. Sau mulţi alţii care cântă cu o trupă consacrată şi "în timpul liber" îşi exprimă şi o altă latură a creativităţii şi a fiinţei lor. Prin asta ne îmbogăţim cu toţii, şi aici nu mă refer la partea financiară. Aşa cum am mai zis, sunt oameni-cheie care impun şi trasează nişte reguli, reguli pe care publicul nu le vede şi nu-şi dă seama cum s-a ajuns aici, cum de muzica rock/metal nu există pe radio, nu există la tv. Eu nu am nici o problemă nici cu manelele, nici cu altceva, deşi toată lumea spune că dacă eşti rocker trebuie să fii anti-manele, că altfel nu eşti rocker adevărat. Asta-i o tâmpenie. Dar aşa şi noi perpetuăm la rândul nostru aceeaşi tâmpenie. Cu alte genuri muzicale, cu alţi artişti, cu alţi oameni. Dacă am trăit pe pielea noastră nedreptatea asta, noi de ce o mai perpetuăm? Din prigoniţi am ajuns să devenim la rândul nostru prigonitori. Se pare că nu am învăţat nimic din ce am trăit. Asta nu-mi place mie, dar asta e doar o părere personală. Aşa a fost pe vremuri cu lupta dintre "depeşari" şi metalişti, până când Dave Gahan, vocalul de la Depeche Mode, şi-a lăsat plete, a declarat că-i place rockul, s-a tatuat şi a început să arate mai degrabă ca un "fuckin' rockstar". De atunci multi "depeşari" au început să asculte şi rock, şi mulţi rockeri au început să asculte, la rându-le, Depeche şi alte genuri asemănătoare. Indiferent ce muzică interpretează celălalt, ce face, trebuie să-l respecţi pentru munca pe care el a depus-o. Nu fac o pledoarie pentru alte genuri muzicale, dar să ne înţelegem foarte bine. Violonistul sau "clăparul" acela, indiferent ce gen cântă, acel om şi-a investit tinereţea, banii, energia, poate în copilărie taică-său, maică-sa nu-l lăsau să se joace, mergea şi exersa la vioară, la pian, la ţambal, nu e important la ce instrument. Ideea e să-l respecţi. Nu neapărat să-l iubeşti sau să-ţi placă, dar ca om, ca artist, indiferent ce-a făcut, e bine să-l respecţi, aşa ar fi normal. Aşa cum au alţii prejudecăţi faţă de noi şi noi ne mirăm de ce rockerii nu sunt acceptaţi în marea parte a societăţii, de ce suntem numiţi nişte pletoşi, jegoşi, satanişti, paria societăţii, de ce suntem priviţi întotdeauna ciudat pe autobuz, în taxi când urci, "oare plăteşte, nu plăteşte?" Este o ură, o neînţelegere, o prejudecată foarte mare împotriva rockerilor. Era înainte, acum s-au mai obişnuit oamenii, vremurile s-au mai schimbat. Dar tot se zice despre multe formaţii rock că promovează ideea de satanism, de exemplu. Asta e un text imbecil şi mă enervează să vorbesc despre asta, fiindcă în foarte multe interviuri am fost întrebat: "care e legătura între muzica rock şi satanism?" Mi se pare aşa de deplasată toată treaba asta cu satanismul, no, că mă şi enervez! (Râde) Oare dacă porţi haine negre, piele, lanţuri şi mergi s-o faci în cimitir, sau te îmbeţi cu gaşca ta în centrul oraşului, sau ieşi în excursie cu pletoşii şi îţi exprimi personalitatea în mod liber, asta înseamnă să fii satanist? Eu cred că mai degrabă pe adevăraţii satanişti o să-i găsim la costum, zâmbind frumos în diferite posturi din guverne, în maşinile lor luxoase cumpărate din bani publici. Sau marii bancheri şi cei care născocesc războaie şi revoluţii, manipulând şi ucigând milioane de oameni, semeni de-ai lor, pentru profitul lor personal, stând în spatele sistemelor care limitează şi obstrucţionează libertatea şi liberul arbitru al omului. - vezi filmele "Zeitgeist", "Zeitgeist Addendum" sau "End Game". Satanismul este, pentru mine, tot ceea ce contravine legilor naturale, libertăţii şi vieţii. Dar dacă ar fi să vedem lucrurile în mod holistic, în mod universal, ne-am da seama că, de fapt, nu există satanism, că nu există bine şi rău, că totul este aşa cum trebuie să fie, şi cel mai important fapt de ştiut, de crezut, de aplicat şi experimentat este că noi CU TOŢII suntem Dumnezeu. Că în afară de Supremul Spirit Universal nu există altceva, sau altcineva, şi ca El/Ea este în TOT şi în TOATE. Vezi cartea lui Neale Donald Walsch, "Conversaţii cu Dumnezeu".
Cel mai recent album al vostru, "Atitudine", a apărut acum vreo trei. E mult, e puţin?
Nu e mult. Având în vedere că trăim în România, şi cântăm ce cântăm, nu aşa-numita muzică comercială, mi se pare ok. Nu e normal, e doar ok, e acceptabil. Foarte, foarte greu poţi să scoţi anual câte ceva, aşa cum fac majoritatea trupelor din străinătate, să scoată un album şi acela să fie unul bun, care să te reprezinte şi care să fie un pas înainte. Doar de dragul de a scoate un album n-ar fi o problemă să compunem piese astfel încât să scoatem o dată pe an câte unul. Ideea e cum am mai zis: fiind ocupaţi atât de mult timp şi cu alte lucruri, nu mai ai timp să faci ceva de calitate, să zici că merită. Dacă am trăi numai din chestia asta, să mergem câteva luni în turnee, să facem un album în fiecare an, ar fi extraordinar. Dar nu este aşa. În România nu este deloc aşa. Poate vorbim de trupe precum Iris, Cargo, ca să ne mai apropiem un pic, ei sunt la nivelul la care pot trăi numai din muzică. Cred că au cel puţin patru concerte pe lună, asta minim, şi preţul cu care cântă ei e aproape dublu, mă refer la Cargo, şi cel puţin triplu la Iris, deci asta înseamnă că ei ar putea să se descurce. Asta ar fi un început bun pentru trupe, pentru Altar, dar, neavând susţinerea mass-media, e foarte greu să aduni nu neapărat public, ci foarte greu să aduci bani de la producător ca să susţii aşa-numita maşinărie să funcţioneze (bani pentru un studio bun, pentru album, promoţie, un sponsor, turneu naţional şi internaţional etc.).
Au apărut reviste de rock online. Vă ajută? Ajută pentru supravieţuire. Îmi pare rău că trebuie să folosec cuvântul acesta, dar asta e. Ajută la supravieţuirea genului, a rockului în general. Dar există şi o parte mai puţin plăcută. De exemplu am intrat pe YouTube la clipul nostru "Atitudine" şi am citit comentariile. Mi-am dat seama că sunt o droaie de oameni care n-au nici o treabă cu rockul. Se iau la ceartă între ei. Foarte rar o să răspund, fiindcă e dreptul lor să scrie, nu numai criticii profesionişti au dreptul să scrie. Exact pentru asta au fost create astfel de site-uri, pentru ca oamenii să se poată exprima, dar din nefericire aduce şi foarte mult rău, căci unii oameni au tupeul, să zicem aşa, să dea în tine, iar tu nu ştii cine este acel om. Eu nu-mi aduc aminte să fi venit cineva la mine după concert şi să zică: "Măi, voi aţi fost aşa, acuma sunteţi aşa" şi să te facă cu ou şi cu oţet pe faţă. Dar acolo toţi sunt megacurajoşi (fiindcă se ascund după identităţi virtuale multiple), de multe ori habar n-au, poate or fi auzit şi ei o piesă, piesa respectivă, dar ei habar n-au, se iau la ceartă între ei, dar discuţia n-are nimic în sine cu trupa sau cu clipul respectiv. Şi atunci te gândeşti: pentru cine faci tu clipurile astea? Pentru cine încerci să dai calitate şi să te ridici la nivel cât de cât - să zicem - internaţional, să încerci să cânţi bine, să faci show pe scenă? Crezi că eu n-aş aduce pirotehniştii lui Rammstein în concert? Cu mare drag, dar aş face chiar mai mult: aş face clip pe Marte! Nu ştiu, aş lua legătura cu OZN-urile şi le-aş comanda să mă răpească, să facem o fază barosană! Aş chema flota intergalactică! Glumesc, evident. Ne-am dori să facem multe lucruri, dar din păcate nu avem susţinerea necesară.
Există "fani" care au o singură idee, dar fixă: "de ce nu mai sunaţi ca acum zece ani"?
Ceea ce face Altar face pe momentul respectiv, ceea ce simte în momentul respectiv, chiar dacă acest lucru e diferit de ceea ce am simţit cu doi-trei ani înainte. Fiindcă noi ne tot schimbăm. De la o secundă la alta nu mai suntem la fel. Corpul uman, se spune, se schimbă în totalitate în şapte ani şi tu nu mai eşti acelaşi, deşi eşti aproape la fel, dar celulele din organismul tău nu mai sunt aceleaşi, sunt altele. Şi asta se întâmplă şi cu personalitatea: te schimbi, te maturizezi, eşti bombardat non-stop, zilnic cu informaţii pe care le consideri necesare să le aplici în viaţa ta, altele le scoţi şi unele te transformă fără să-ţi dai seama şi devii alt om, alt muzician, altfel creezi versurile, altfel vezi lumea. Acum văd astfel. Probabil peste zece ani voi vedea altfel. Aşa e şi cu versurile noastre: câteodată când cântăm sau când ascult piese mai vechi de-ale noastre, îmi dau seama că acum le pot da şi eu o altă interpretare şi e foarte interesantă chestia asta.
Ce le-ai spune celor care îşi dau cu părerea fără să ştie despre ce-i vorba în industria asta?
Credeţi că noi nu am vrea să sunăm ca şi afară? Dar ideea este că nu poţi să faci ceea ce fac ei. Că te întrebi: măi, eu am bani să-mi achit cheltuielile la bloc? Nu să te gândeşti "ce ţoale o să-mi iau ca să arăt ca ăia de afară", că ăia au zeci de magazine specializate şi o întreagă industrie care funcţionează bine de zeci de ani... Pantalonii ăia de piele, bocancii ăia la care toţi rockerii visează, tricourile alea superfaine costă! Nu mai zic de instrumente, care costă, frate, cât salariul tău pe zece ani! Trupele de afară vin cu o echipă de cărăuşi, de sunetişti şi de tot ce trebuie pentru o trupă şi te miri că e diferenţă foarte mare între trupe. În plus, există o grămadă reguli nescrise şi alte secrete ştiute sau neştiute de public.
Ca de exemplu?
Când am cântat în deschidere la Sepultura, am făcut probele de sunet şi s-a auzit foarte bine. Însă sunetistul lor a venit la al nostru şi i-a zis "I'm sorry, it's too loud". Şi a dat jos - până la sub jumătate - sunetul. Asta e politica peste tot. Nu ai voie să foloseşti echipamentul la maximum pentru că nu poţi "fura" showul lor, indiferent cine eşti. De obicei cânţi "pe zi", fără să beneficiezi de sistemul de lumini, fum etc. Jumătate din public încă nici nu este prezent în faţa scenei, mulţi nici măcar nu au intrat. Sunt nişte chestii pe care publicul nu le prea ştie şi zice: "măi, ăştia de ce nu arată ca ăia? La ăştia nu mă mai duc!". Păi stai, măi, ca să mă duc să-mi cumpăr ţoalele alea poate-mi trebuie, frate, un salariu astronomic sau un concert gigantic, nu unul, îmi trebuie un concert mondial ca să-mi cumpăr tot ce-mi trebuie! Nu suntem la nivelul acela şi atunci facem pas cu pas drumul să ajungem cât mai sus. Când văd pe MTV - deşi nu mă mai uit la MTV că mă enervează, nu mă mai uit la televizor de fapt decât foarte rar - şi văd oameni care habar n-am cine sunt, dar ei au megamaşini, megavile şi tu abia îţi plăteşti pâinea de zi cu zi. Păi unde vrei tu să fii megastar? Numai în minţile noastre supradimensionate există chestia asta! În România extrem de greu se poate face ceva. Dimpotrivă, se va face din ce în ce mai greu, cred eu. Numai dacă tu singur te produci, distribui singur şi faci tu tot ce trebuie să facă alţii. Dar noi nu suntem făcuţi să facem şi muzica, şi versurile, să şi distribuim şi toate celelalte. Dacă unul îşi face bine partea lui, atunci lucrurile funcţionează. Tu trebuie să-ţi faci partea ta şi numai partea ta, dar pe aceea să o faci excelent. Nu poţi să faci partea tuturor. De aceea lucrurile nu merg bine. Fiindcă toţi facem partea tuturor. Fă-ţi doar partea la care eşti expert. Şi fă-o excelent. Asociază-te cu altul care îşi face treaba excelent şi atunci există şanse să iasă ceva de calitate.
Ce urmează să mai faceţi?
Urmează să mai compunem, idei sunt din belşug, nu aceasta ar fi problema. Problema este că fiecare e ocupat acum cu alte lucruri în viaţa privată. Şi eu sunt nevoit să lucrez, şi asta îmi ia foarte mult timp. Şi asta nu e normal, n-ar trebui să facă asta nici un artist, nici un om care creează nu ar trebui să se implice în alte lucrări care îi distrag atenţia energia şi creativitatea. Dar sunt nevoit, fiindcă din muzică nu am cum să trăiesc. Şi ceilalţi colegi ai mei lucrează, şi de aceea foarte greu ne adunăm.
Practic, înveţi tu însuţi "gratuit supravieţuirea", cum spuneai în piesa "La noi"?
Cam aşa ceva. În România muzica rock nu este susţinută nici măcar de public în măsura în care ar trebui. Şi aici nu aduc nici o condamnare nimănui, dar foarte greu scoţi oamenii din casă, să mai vină la concerte şi să mai şi plătească un bilet. Daca pui mai mult de 10-15 lei noi, omul zice că mai pune încă pe-atât şi achită factura la Internet, şi timp de-o lună vede toate concertele şi le şi downlodează gratis! Mai mult nu se poate cere pe bilet. Aşa-numita criză loveşte pe unii şi pe alţii. Oamenii se gândesc de două ori pe ce dau banii, cum să-i împartă. Şi este trist. Asta îngreunează şi mai mult supravieţuirea. Nu trăirea, ci chiar supravieţuirea trupelor rock. Învingătorii, nu sunt cei care nu întâmpină nici o piedică în viaţă, ci sunt cei care depăşesc cu multă credinţă şi curaj toate obstacolele, deschid şi bătătoresc drumul pentru cei ce vin din urmă.
Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)
