După un an plin de concerte, te-ai întors pe meleagurile natale. Cum te simţi acum, când eşti din nou acasă?
Bineînţeles, sentimentul de pace, de linişte pe care îl găseşti printre ai tăi e unic. De aceea încerc să mă întorc aici de fiecare dată când programul îmi permite. Situaţia economică din Italia nu e una dintre cele mai bune, şi ca atare din acest punct de vedere îmi e mai bine în Norvegia. Cu toate acestea, urmăresc cu atenţie evoluţia zonei din care provin şi nu exclud ca într-o bună zi să revin aici definitiv, pentru a contribui la dezvoltarea ei. Momentan însă nu am luat nici o decizie în acest sens.
Alegi de fiecare dată Sardinia ca destinaţie pentru sărbători?
Da, atât pentru cele de iarnă, cât şi de Paşte. La fel, vara vin aici pentru vreo lună, două.
S-a întâmplat vreodată să nu poţi ajunge acasă?
Da, în primul an de după ce m-am mutat în Norvegia, am petrecut Crăciunul cu Anders (Hilde, chitaristul trupei Tristania - n.r.) şi părinţii săi, în casa acestora.
Aşadar, poţi face o comparaţie. Ce diferenţe există între stilul nordic şi cel mediteranean?
Diferenţele sunt foarte mari. Aici, în Italia, suntem mai deschişi, mai sociabili. În Norvegia, de exemplu, de sărbători se stă în special cu familia, zilele festive se celebrează în sânul familiei, în timp ce în Sardinia dedicăm rudelor o zi, sau chiar numai o seară, iar în restul timpului ieşim cu prietenii.
Vacanţa pe meleagurile natale este una activă: ai susţinut două recitaluri, unul în Bitti şi altul în Sassari. Ce ne poţi spune despre aceste concerte?
Au fost minunate. Chiar dacă sunt în vacanţă, nu-mi place să stau locului, trebuie mereu să am ceva de făcut. Îmi fixez deseori obiective, încerc să fac lucruri inedite. Astfel au fost şi cele două concerte, un proiect pe care mi-ar plăcea să-l duc mai departe, cât timp este un tip de interpretare complet diferită de cea din Tristania. Reuşesc să mă exprim într-o manieră mai intimă, mai ales că sunt singura protagonistă - cu excepţia chitaristului, bineînţeles. Comunic mult mai uşor cu publicul, astfel că prin acest gen de exprimare artistică ies din stilul norvegian, din cel scandinav.
Cine te-a acompaniat?
Chitaristul Francesco Marras, un artist foarte bun.
Ai rămas în zona metal sau ai interpretat şi piese aparţinând altor genuri?
Am ales cover-uri rock-metal, din repertoriul unor trupe precum Faith no More, Kiss, Alice in Chains, Nirvana. N-au putut lipsi piese Metallica sau Iron Maiden, nici Ronnie James Dio, Black Sabbath, Motorhead... Dar asta în Sassari. În Bitti a fost cu totul altceva. Pentru că ştiu publicul din acea zonă, fiind foarte aproape de locul unde m-am născut, am ales piese pe placul unei audienţe de toate vârstele. Am optat pentru un repertoriu blues, pop, jazz, muzică pe care de asemenea o ador, încercând să găsesc câte o melodie pentru reprezentanţii fiecărei generaţii.
De când te-ai mutat în Norvegia, cât de mult s-a schimbat viaţa ta?
Extrem de mult! Intrarea în contact cu o altă zonă culturală e întotdeauna un lucru util la nivel personal. Chiar dacă mutarea într-o ţară total diferită aduce cu sine multe dificultăţi pe care trebuie să le depăşeşti, asta te obligă să evoluezi mult mai repede, pentru a te adapta noilor condiţii. Am venit în contact cu o serie de probleme pe care nu le prevedeam, dar le-am făcut faţă cu bine. Privind în urmă, pot spune că toate aceste experienţe mi-au fost de folos. Sunt mult mai deschisă decât înainte, mi-am dezvoltat capacitatea de a trăi în locuri cu o cultură şi o mentalitate diferită.
În această perioadă, pregăteşti alături de colegii din Tristania un nou album. Ce ne poţi spune despre el?
Încă nu am decis titlul noului CD, şi nici nu am stabilit câte piese vor rămâne în varianta finală. Ceea ce pot să spun cu siguranţă este că melodiile vor fi mult mai pline de energie decât cele de pe „Rubicon”. Precedentul nostru album s-a născut în condiţii dificile, l-am creat într-un moment în care practic trupa se reforma. S-au schimbat mai mulţi membri, iar atunci când am ajuns în formula de lucru nu ştiam prea mult unii despre alţii, nici la nivel artistic, dar nici la nivel personal. Pentru mine a fost ceva cu totul nou. Am scris piesele încercând să găsim punctul la care ideile noastre rezonau. În schimb, pe noul album, ştiind deja potenţialul fiecăruia din trupă, am reuşit să lucrăm mult mai bine asupra sound-ului, să dăm mai multă energie pieselor, să le facem să fie mai bine definite. Multe dintre noile melodii îmi plac foarte mult, pot spune aşadar că am încredere în reacţia pe care o va provoca acest nou produs discografic.
Câtă vreme ţii un workshop de compoziţie, ce contribuţie ai avut la conceperea noilor piese?
În ce priveşte melodiile Tristania, nu eu sunt cea care răspunde de texte. Ce-i drept, pe „Rubicon” am colaborat la două piese. Ideile mele sunt un pic diferite de stilul Tristania, astfel că prefer să mă concentrez pe propriile melodii, asupra cărora îmi pot pune amprenta mult mai bine. În ceea ce priveşte workshop-urile amintite, încerc să-i ajut pe alţii să înţeleagă cum să realizeze o piesă care să poată fi ascultată, cu care să rezoneze şi alte persoane. Bineînţeles, fiecare are stilul său aparte, eu le dezvălui doar strategiile, elementele prin care îi pot ajuta să facă o piesă mai bună, mai concisă. Dacă în privinţa versurilor viziunea personală e cea care primează, la partea melodică pot fi aplicate o serie de reguli generale. Şi fac asta arătându-le felul în care lucrez eu însămi. Le explic detaliile în ceea ce priveşte propriul meu stil, propriul meu mod de a face o melodie sau o piesă instrumentală, dându-le astfel un punct de plecare, de unde fiecare să-şi dezvolte propriul stil, să-şi găsească un drum pentru propriile idei.
Din piesele pe care le-ai compus vei alege o parte pentru a realiza un CD solo?
Simt o mare nevoie de a mă putea exprima în mod liber prin intermediul muzicii mele, aşadar este foarte posibil. Scriu piese de când eram mică. În Tristania există o identitate foarte puternică, scandinavă, în timp ce eu am un caracter complet diferit, unul mediteranean, astfel că nu pot să mă identific în totalitate cu stilul nordic, foarte sever şi întunecat. E drept că temele pieselor Tristania îmi plac şi îmi place să le interpretez, dar sunt momente când simt nevoia să „explodez” puţin.
În afară de workshop-urile de songwriting, ţii şi cursuri de canto.
Da, am făcut câteva, au fost deja trei sau patru astfel de seminarii, însă mi-ar plăcea să le duc şi în afara graniţelor Norvegiei. Mi-ar plăcea să ţin un curs itinerant, cu care să ajung chiar şi în România. Acest tip de produs este, în opinia mea, o nouă direcţie în care să mă dezvolt în viitor.
Ai avut şi elevi italieni?
Da, însă nu la aceste cursuri. Lucrez cu unii copii de la şcoala elementară, majoritatea având câte un părinte italian şi dorind să înveţe limba maternă a acestuia. La cursurile de canto se înscriu în special norvegieni. Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost faptul că am reuşit să îi scot pe mulţi dintre ei din timiditatea lor.
Cu un astfel de curs, crezi că ai putea-o găsi, în Sardinia, pe Mariangela de mâine?
Da, o cunosc deja pe Mariangela a Sardiniei. Sigur, cea de astăzi are mai mult curaj decât înainte. Iar dezvoltarea e constantă, cât timp îmi propun lucruri noi. Azi cu siguranţă mă simt mai responsabilă în confruntările cu societatea, cu persoanele din jur. Astfel că îmi asum responsabilitatea de a mă cizela, de a descoperi lucrurile pe care le am de oferit. Iar atunci când ţin aceste cursuri îmi place să văd şi alte persoane reuşind ceea ce am reuşit eu.
Crezi că în zona natală vei găsi un public pregătit pentru concerte metal?
Nu ştiu, să vedem (râde). Sarzii nu sunt încă pregătiţi pentru acest gen de muzică, în opinia mea. Dar îţi pot spune că dacă alegi calea potrivită poţi obţine rezultate interesante. Bineînţeles, nu-i poţi „izbi” în faţă cu un lucru nou, trebuie să ai sensibilitatea să-i pregăteşti. Eu provin dintr-o localitate foarte mică, foarte închisă, unde influenţele ajung foarte greu. Suntem numai sarzi, nu a ajuns nici un element din afară. Unii n-au auzit nici măcar vorbindu-se despre metal, alţii îl consideră ceva necurat.
Anul acesta, Tristania va cânta la Wacken Open Air, pentru a patra oară. Ce înseamnă pentru tine această participare?
Va fi o nebunie maximă! Vor fi mulţi oameni, vor fi concerte în faţa unui public foarte mare, vor fi întâlnirile cu mulţi prieteni în culise, iar toate astea sunt ceva minunat. Wacken este un eveniment fantastic. Dar nu înseamnă însă că, spunând asta, aş anula meritele altor festivaluri - de exemplu, m-am simţit foarte bine în România, la Sibiu, unde am cântat la Artmania; şi concertul, şi felul în care am fost trataţi ne-au plăcut tuturor celor din Tristania. La Wacken însă, unde sunt atâtea trupe, organizarea este atât de riguroasă încât nu ai timp să te plimbi, să te relaxezi, trebuie să ajungi dintr-o parte în alta, iar după ce cânţi trebuie imediat să laşi locul următorilor din program. Data trecută n-am avut timp nici să dorm cât trebuie, am închis ochii pentru vreo două ore, la final am fost extrem de obosită. Wacken e un festival enorm, ai o mulţime de lucruri de făcut.
În afară de Wacken, aţi mai stabilit vreun concert pentru 2013? Veţi face un turneu de promovare a noului album, de exemplu?
Oh, yes! Sigur că vom face un turneu. Albumul va ieşi în mai, însă nu am stabilit încă traseul. Nici ca festivaluri nu avem deocamdată decât Wacken, abia în ianuarie-februarie urmează să încheiem şi alte contracte în acest sens.
Ai adus vorba de Artmania Sibiu, unde ai cântat în 2009. Aţi participat şi la B’estfest, în 2012. Ce amintiri ai de la cele două prezenţe în România?
A fost minunat, îmi aduc aminte de Sibiu, un oraş foarte frumos; am mers pe jos până în Piaţa Mare, printre baruri şi magazine. Alături de colegi, am ieşit la shopping, după care am mers spre scenă. Cu toţii au fost drăguţi cu noi, iar mâncarea a fost delicioasă. M-am simţit foarte bine în timpul concertului, iar calitatea sunetului a fost optimă. La fel de bine a fost şi în 2012, când am participat la B’estfest, un festival mult mai mare. Îmi aduc aminte că am avut ocazia să ne oprim să cumpărăm fructe proaspete, vândute chiar la stradă. În România m-am simţit minunat, iar dacă aş primi o nouă invitaţie, aş spune „da” fără să stau pe gânduri.
Grazie per l’intervista.
Mulţumesc!
Cătălina Iancu (Metalhead)
