marți, 31 august 2010

Guns & Ozzy, cele mai aşteptate spectacole


Suntem pe drumul bun în ceea ce priveşte domeniul muzical. Astfel, Mişcarea de Rezistenţă se dovedeşte a fi eficientă.

În top 10 al celor mai aşteptate concerte realizate de www.eventim.ro, rockul e fruntea, urmat de muzica clasică. Având în vedere că Eventim (cu partenerii aferenţi) este cea mai mare reţea de distribuţie în ceea ce priveşte vânzările de bilete pentru spectacole, îl putem considera un etalon de selecţie pentru muzica bună.

Pe primul loc în clasament se situează, bineînţeles, un megaeveniment: Guns'N Roses, pentru prima dată în România. După ce anul acesta la Bucureşti au evoluat câţiva dintre cei mai mari artişti din lume - The Big Four reuniţi la Sonisphere (Metallica, Megadeth, Slayer şi Anthrax), dar şi AC/DC sau Eric Clapton& Steve Winwood - D&D East Entertainment organizează Guns'N Roses, concert ce va avea loc marţi, 21 septembrie, ora 17:00, la Romexpo. Aşadar, după ani întregi de aşteptare, fanii vor putea vedea live o trupă legendară şi vor avea parte de întâlnirea cu unul dintre cei mai admiraţi vocalişti rock din toate timpurile: Axl Rose.

Pe locul al doilea găsim un alt rocker celebru, aşteptat de-o viaţă în România: Ozzy Osbourne. Spectacolul va avea loc sâmbătă, 2 octombrie, ora 19:30, la Zone Arena. În deschidere vor evolua Luna Amară şi Coma. Concertul lui Ozzy face parte din turneul mondial de promovare a noului său album, "Scream", ce a fost lansat la 15 iunie.


După rock vine muzica clasică. "Celebrating Chopin", organizat de fundaţia Art Production, se situează pe locul al treilea în top. "Colecţia" toamnă-iarnă aduce la Ateneu trei recitaluri extraordinare, reunite sub genericul amintit, ce vor fi susţinute de Ivo Pogorelich - sâmbătă, 17 octombrie, ora 19:00, Jean Marc Luisada - marţi, 9 noiembrie, ora 19:00, şi Elisabeth Leonskaja - marţi, 14 decembrie, ora 19:00.

Apoi, tot Chopin, şi tot la Ateneu. "Cruciada Culturii", pusă la cale de Agenţia de Vise şi Fundaţia artEst, organizează "Chopin trăieşte?", la Ateneu, trei concerte vibrante cu Sam Haywood, la 25 septembrie, surorile Katia şi Marielle Labeque, la 27 octombrie, şi Sarah Chang, la 28 noiembrie. "Little Nightmare Music", eveniment produs de fundaţia Art Production, va avea loc marţi, 21 decembrie, ora 19:00, la Ateneu. Protagoniştii Aleksey şi Hyung-ki împletesc muzica şi comedia într-un spectacol plin de virtuozitate şi umor.

În clasamentul celor mai dorite concerte urmează "copilul-minune al Regatului Unit", acum un adevărat sex-simbol, celebra violonistă Vanessa Mae, într-un show incitant, ce va avea loc sâmbătă, 20 noiembrie, ora 19:30, la Sala Palatului. Dar nu numai muzica este la loc de cinste. S-au interpus şi alte domenii în clasamentul evenimentelor aşteptate de bucureşteni. De exemplu, Întâlnirile JTI, eveniment ajuns la cea de-a 11-a ediţie, prezintă spectacolul "Push", avându-i ca protagonişti pe Sylvie Guillem, un simbol pentru dansul contemporan, şi Russell Maliphant, celebrul coregraf şi dansator. Evenimentul, organizat de Art Production, va avea loc vineri, 22 octombrie, ora 19:00, la Teatrul Naţional I.L. Caragiale, la Sala Mare.

Şi sportul este de cele mai multe ori un spectacol, prin urmare, nu e de mirare că şi Cupa Davis se află la rândul său în top. Echipa de tenis a României va întâlni Ecuadorul în barajul pentru promovarea în Grupa Mondială a Cupei Davis. Partidele vor avea loc în perioada 17-19 septembrie, la Centrul Naţional de Tenis, Str. Pierre de Couberin nr. 11 - în spatele Stadionului "Lia Manoliu". Programul meciurilor: vineri, sâmbătă şi duminică, de la ora 12:00, accesul în locaţie fiind permis începând cu ora 10:00.

La 3 octombrie, ora 18:00, Sala Palatului găzduieşte o dublă manifestare: proiecţia musicalului "Mamma mia", urmată de concertul unei trupe care reînvie legenda: ABBA Generation. Ultima în clasamentul muzicii de calitate, dar nu cea din urmă, Cezaria Evora ne-a încântat în mai multe rânduri. De data aceasta, celebra cântăreaţă din Insulele Capului Verde va susţine două concerte: primul în Braşov, la Sala Sporturilor, la 15 octombrie, iar cel de-al doilea în Bucureşti, la Sala Palatului, la 18 octombrie.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

luni, 30 august 2010

Luna Amară şi Coma, în deschidere la Ozzy


Formaţiile Luna Amară şi Coma vor cânta în deschiderea concertului lui Ozzy Osbourne de la Bucu reşti. Show-ul pe care celebrul ro cker îl va susţine în România va avea loc la 2 octombrie la Zone Arena. Evenimentul va începe la ora 20:30 şi se va încheia la ora 22:00, "pentru a nu tulbura ordinea şi liniştea publică", a declarat Dorian Ciubuc pentru Mediafax.

Concertul face parte din turneul mondial de promovare a noului al bum al lui Ozzy Osbourne, "Scream", care a fost lansat la 15 iu nie. Produs chiar de renumitul ar tist şi de Kevin Churko, acesta este primul material discografic pe care apare Gus G., noul chitarist al trupei lui Osbourne.

Interpretul piesei "Mr. Crowley" este, fără îndoială, o figură... legendară a rockului. În cariera sa de patru decenii a fost model pentru nenu măraţi muzicieni. Este primul rockstar internaţional care a părăsit o trupă cu un succes uriaş - Black Sabbath - pentru a îm brăţişa o carieră solo la fel de strălucită.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

sâmbătă, 28 august 2010

"Ichtys”, Artworks by Niklas Sundin, la Sibiu


Deşi a mai avut numeroase oferte pentru a-şi expune lucrările, celebrul chitarist Niklas Sundin din Dark Tranquillity a ales să-şi deschidă prima expoziţie în România, la Sibiu, în cadrul Artmania. Într-un interviu pe care ni l-a acordat chiar la vernisaj, artistul suedez ne-a vorbit despre cealaltă pasiune a sa, cea de graphic designer, şi, bineînţeles despre lucrările ce pot fi văzute în această perioadă la Bohemian Flow.

Ai mai avut alte expoziţii până acum?
De fapt, aceasta este prima, chiar dacă lucrez ca graphic designer de circa 15 ani. Am mai avut o mulţime de propuneri de a-mi expune lucrările, dar până acum nu am simţit că este momentul. Am lucrat făcând grafica pentru albume ale unor trupe de metal, însă a fost o muncă plătită: am avut un client, care mi-a oferit bani pentru un produs. Aşadar am aşteptat până ce am putut expune ceva făcut de mine pentru mine, şi nu legat de muzică. Cei de la Artmania s-au arătat interesaţi în a expune unele dintre desene, aşa că m-am gândit că e ceva bun pentru mine.

Cum au reuşit să te convingă să organizezi această expoziţie la Sibiu?
Să expun aici, în colaborare cu un festival, nu a mai implicat atâta presiune, cum ar fi fost în alte cazuri, de exemplu dacă aş fi expus la o galerie din Goteborg.

Ce ne poţi spune despre lucrările tale?
Sunt desene în creion. Întotdeauna îmi iau planşele cu mine, aşa îmi place să-mi omor timpul în călătorii. E ceva similar meditaţiei. Fac desenele, le scanez, uneori adaug culori cu ajutorul softului şi le asamblez. Este un mediu tradiţional, în sensul că toate desenele sunt făcute cu mâna, şi doar ajutat ulterior de computer.

Spuneai că există un fir călăuzitor, din punct de vedere conceptual şi estetic. Care este acela?
Mediul acvatic, de când eram mic desenam folosind peştii ca temă, e doar o preferinţă de-a mea. Aceasta ar fi legătura între lucrări, nu este vorba de o poveste, de un mesaj, de o afirmaţie sau ceva de genul acesta.

Privind desenele, te simţi ca în lumea descrisă de H.P. Lovecraft, creată de acesta în nuvelele sale.
E de înţeles că vizitatorii expoziţiei fac o astfel de conexiune, văzând în imagini creaturile oceanului. Nu am avut în vedere o astfel de legătură atunci când am creat desenele, dar într-adevăr, ele pot trezi astfel de idei în mintea privitorului.

Cu ani în urmă, ai fondat Cabin Fever Media, companie sub egida căreia ai creat coperţi pentru albumele mai multor trupe. Care au fost cele mai mari provocări pentru tine ca grafician?
Fiecare proiect a fost diferit, fiecare a implicat provocarea de a face ceva ce nu ai mai făcut până atunci. Cred că proiectul cel mai amplu, implicit unul dintre cele mai dificile, a fost cel pentru CD-ul "Rise Of The Tyrant" al trupei Arch Enemy. Bookletul a avut în final 28 de pagini, au folosit layout-uri diferite pentru ediţii diferite, precum cea pentru Europa sau cea pentru Japonia sau America. A trebuit să creez o atmosferă foarte întunecată şi tulburătoare, destul de apropiată de cea a desenelor din expoziţia aceasta. Îl cunosc de multă vreme pe Michael Amott, liderul Arch Enemy, iar el îmi cunoaşte stilul, şi m-a întrebat dacă pot să-i fac un booklet diferit de cele de dinainte, majoritatea realizate în Photoshop. A fost o mare provocare pentru mine, dar şi cel mai mare motiv de mândrie când vine vorba de grafica pentru trupe metal.

Cabin Fever a realizat circa 200 de coperţi de albume, cu ce trupe importante ai lucrat? Ai menţionat deja Arch Enemy...
Am mai lucrat cu In Flames, cu Sentenced... însă nu dau atâta importanţă greutăţii trupei pentru care realizez grafica. Orice formaţie e la fel de importantă, fie că e vorba de una care îşi scoate primul demo sau dacă e unul dintre numele mari din metal. Bineînţeles, pentru grupurile mari lucrez într-un timp mai îndelungat, am un buget mai mare. Ca să-ţi răspund la întrebare, aş spune că In Flames, Arch Enemy şi, evident, Dark Tranquillity ar fi astfel de trupe.

Cât de uşor este să îmbini propriile idei grafice cu mesajul pe care albumul în cauză îl transmite?
Sunt două faţete ale unui singur lucru. Ambele idei au de-a face cu creativitatea, cu expresia, dar şi cu munca susţinută. Ai o anume idee pe care apoi o transformi într-un act artistic. Aşadar e o asemănare destul de mare între crearea muzicii şi cea a designului. Bineînţeles, diferă calea de exprimare şi genul de talent, dar pentru mine e acelaşi lucru, îmi place să fiu creativ, şi mă consider norocos că mă pot exprima atât muzical, într-o trupă, dar şi ca designer.

Luna trecută ai anunţat pe website că vei reedita cele două volume "Gadus Morhua", ce ne poţi spune?
Cărţile în cauză sunt colecţii ale desenelor mele. Nu e ceva ce intenţionam, cel puţin la început, să promovez, să scot în tiraj mare. Mereu mi-am luat blocul de desen în turnee, la concerte, cam peste tot de fapt, cam de când aveam 15 ani. Oamenii mă priveau în aeroport, de exemplu, şi aruncau un ochi pe ce desenam, apoi îşi exprimau admiraţia. Acum câţiva ani chiar am primit cereri de a publica aceste desene, aşa că mi s-a părut interesant să le scot în forma acestor volume. Am scanat vreo 3-400 de imagini şi le-am reunit în cele două cărţi. Le-am scos în ediţie limitată, pentru că am intenţionat să le dedic doar colecţionarilor. Dar tirajul iniţial s-a vândut repede şi am primit noi cereri de a le reedita. Aşa că m-am gândit că ediţia a fost prea limitată şi că e o onoare pentru mine ca oamenii să aibă volumele în cauză. Aşa că am găsit un nou editor cu care să colaborez, iar rezultatul e reprezentat de cele două cărţi, "Vol. 1" şi "Vol. 2", care pot fi cumpărate online.

Niklas Sundin este un muzician care are ca pasiune desenul sau un grafician care are ca pasiune muzica?
Am început să fiu pasionat de desen şi pictură cu mult timp înainte de a fi interesat de muzică, aşa că se poate spune că sunt în primul rând un grafician. Dar asta contează foarte puţin, cât timp pun acelaşi suflet în amândouă activităţile. Arta grafică m-a pasionat de când eram foarte mic, în timp ce muzica - în special metalul - am descoperit-o pe la 13-14 ani.

Eşti un la fel de pasionat fotograf, să ne aşteptăm în viitor şi la o expoziţie de fotografie?
Încă mă consider un începător în acest domeniu, încă mai am multe de învăţat, iar timpul îmi este şi aşa limitat. Îmi iau însă camera cu mine peste tot, iar Sibiul e frumos şi mă inspiră, am găsit multe lucruri care merită fotografiate. Am făcut tone de poze cu aproape orice. Mi-au plăcut şi străduţele înguste din apropierea centrului oraşului. Dar aş face o expoziţie doar în cazul în care aş considera că aş avea de oferit ceva cu adevărat bun şi diferit. Nu le-aş expune doar de dragul publicităţii. Peste doi ani, poate voi avea o colecţie de fotografii din toată lumea şi aş avea material suficient de bun.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

vineri, 27 august 2010

Mayhem a speriat ultrareligioşii din Lituania


Conform comunicatului emis recent de organizatorii festivalului Devilstone din Lituania, evenimentul care a avut loc la Anyksciai între 16 şi 18 iulie a stârnit controverse în localitatea amintită. Comunitatea ultrareligioasă locală, în frunte cu parohul, a fost ultragiată de concerte, în special de recitalul trupei Mayhem.

Festivalul, care în 2010 a avut a doua ediţie, a fost văzut cu ochi buni atât de către public, cât şi de majoritatea societăţii. Numai un grup de catolici, în frunte cu preotul paroh, şi-a exprimat indignarea faţă de Devilstone, iniţiind un protest şi înaintând o petiţie organelor în drept, pe motiv că Mayhem „ar fi provocat disensiuni religioase" prin concertul susţinut.

Apelul a avut ca rezultat declanşarea unei investigaţii conduse de instituţiile locale din Anyksciai. Cercetarea este în curs, urmând ca săptămâna viitoare să fie audiaţi organizatorii evenimentului.

Între timp, cazul a fost prezentat cu lux de amănunte de presa lituaniană şi întors pe toate feţele. În timp ce majoritatea publicului s-a solidarizat cu promoterii Devilstone, considerând că o astfel de reacţie din partea catolicilor „pare desprinsă din povestirile despre Evul Mediu şi Inchiziţie", au existat şi unele persoane care au luat partea parohului, apreciind că „festivalul ar dăuna moralei creştine".

ALT events, organizatorii Devilstone, au declarat în nenumărate rânduri că evenimentul nu are ca scop crearea de disensiuni religioase, naţionale, rasiale, etnice sau de altă natură, ba dimpotrivă. Ei susţin că, oricât de „extreme" ar părea recitalurile, acestea sunt pur şi simplu spectacol, iar libertatea de exprimare artistică nu trebuie restrânsă în nici un fel, fie că e vorba de black metal sau de arta contemporană.

Alături de Mayhem, anul acesta au mai concertat la Anyksciai trupe ca Grave (Suedia) şi Tankard (Germania), circa 20 de trupe urcând pe scena Devilstone în 2010.

Promoterii se aşteaptă ca nici acest apel al parohului să aibă vreun rezultat, mai ales că preotul a încercat şi anul trecut să împiedice organizarea Devilstone, invocând, printre motive, prezenţa trupei Sepultura. Însă fără succes: deja două ediţii ale festivalului s-au desfăşurat, atrăgând tot mai mult public cu mintea deschisă: 1.500 de spectatori au fost prezenţi la Anyksciai pentru a se bucura de show.

Situaţia are un corespondent şi în România, unde un concert al trupei olandeze God Dethroned, ce urma să aibă loc la Oradea, în iulie 2009, a fost anulat în urma unei iniţiative a consilierului local Dan Octavian, căruia muzica formaţiei amintite i s-a părut a fi „neortodoxă". Grupul olandez a concertat bine-mersi la Bucureşti, la doar o zi distanţă, fără a se înregistra nici cel mai mic incident.

Paul Iancu (Cotidianul)
Foto: devilstone.net

Biletele VIP, sold out pentru concertul Guns N' Roses


Concertul Guns N’ Roses de la Bucureşti, ce va avea loc la 21 septembrie, la Romexpo, este unul dintre cele mai aşteptate evenimente muzicale ale anului: o categorie de bilete este sold out.

Cu o lună înainte de concert, biletele VIP sunt deja epuizate. Organizatorii, D&D East Entertainment, estimează că şi biletele Golden Circle (în faţa scenei) se vor termina în scurt timp. În acest moment, mai mult de jumătate dintre biletele disponibile sunt deja vândute. Se mai pot achiziţiona următoarele tipuri de tichete, exclusiv prin Reţeaua Eventim: Golden Circle - 191,7 lei şi Normal Circle - 127,8 lei.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

joi, 26 august 2010

Katana se impune prin heavy metal în oraşul death-ului melodic


Deşi s-au format în Göteborg, oraş care a dat lumii muzicale formaţii ca Dark Tranquillity, In Flames sau At The Gates, Johan şi colegii săi de la Katana au ales să urmeze linia impusă de trupele rock ale anilor '80.

Grupul din Metaltown, cum este supranumită localitatea suedeză, a reuşit să se impună la faza naţională a W:O:A Metal Battle şi, în consecinţă, a primit şansa de a concerta la Wacken Open Air. Au evoluat, ca şi clujenii de la Altar, pe WET Stage, în cea de-a doua zi a fazei finale a competiţiei, şi au reuşit să impresioneze publicul strâns în faţa scenei. La puţin timp după show, suedezii ne-au acordat un interviu.


Aţi ajuns la Wacken Open Air după ce aţi câştigat W:O:A Metal Battle, faza naţională, în Suedia. Ce ne puteţi spune?
Pentru noi a fost ceva aproape suprarealist, mai ales că suntem din Göteborg, iar concursul a avut loc în Stockholm. A fost prima dată când am cântat în „oraşul rival". Juriul însă ne-a plăcut, iar la final am simţit că am obţinut în fine ceea ce meritam, după ani de eforturi.

Care au fost, în opinia voastră, principalele atuuri care au determinat juriul să vă aleagă?
Costumaţia (nu glumesc!), plus că am „vrăjit" publicul, iar pe scenă am arătat că facem totul din plăcere.

Ce ne puteţi spune despre trupă? Când v-aţi format, cum s-a cristalizat componenţa...
Eu (solistul Johan, n.r.) sunt al treilea membru al trupei, ca vechime. Susanna, basista, a rămas cea mai veche din actualul lineup. Ea face parte din Katana din 2004. Am cântat diverse stiluri de-a lungul anilor, fapt care i-a determinat pe unii dintre membrii formaţiei să plece. Unii au preferat să mergem pe linia heavy metal, în timp ce alţii optau pentru un gen mai „soft". Cei din urmă au plecat şi a trebuit să le găsim înlocuitori.


Cea mai nouă dintre piesele pe care le-aţi încărcat pe pagina voastră de MySpace, şi pe care le-aţi cântat şi la Wacken, se intitulează „Heart of Tokyo". Cum de „v-aţi găsit sufletul" în Japonia?
Japonia, samuraii, katana, Tokyo... sunt lucruri care ne atrag. Vorbim despre a-ţi realiza visul, de a-l transpune în realitate. De a-ţi găsi sufletul „in the heart of Tokyo".

Deşi proveniţi din zona vikingă, v-aţi ales drept nume Katana. De ce aţi optat pentru denumirea unei săbii japoneze?
În primul rând pentru că e o sabie, iar pentru noi reprezintă ideea de heavy metal. Avem şi o piesă intitulată chiar „Blade of Katana". Ne fascinează civilizaţia Extremului Orient, cu valorile sale, precum dreptatea, justiţia etc.

Cum e să aveţi rădăcinile într-o cultură, cea scandinavă, dar să vă găsiţi inspiraţia în alta, cea niponă? Preferaţi o cultură exotică uneia, poate, ultrapromovate, peste tot în jurul vostru?
Cei care au promovat printre primii (şi încă foarte mult) cultura scandinavă în metal au fost... americanii de la Manowar. Ei au abordat mitologia nordică şi alte subiecte similare. Însă în prezent, într-adevăr, multe trupe suedeze vorbesc despre zeii vikingilor, însă marea parte a lor preferă să cânte în limba maternă şi nu în engleză. Le-ar fi greu în aceste condiţii să se afirme la nivel internaţional. În Suedia am crescut înconjuraţi de toate aceste simboluri şi ar fi fost destul de uşor să le includem în piesele noastre.

Fanii japonezi sunt foarte avizi de metal european, iar destule trupe suedeze au fost deja „adoptate" acolo. Cel mai la îndemână exemplu este Arch Enemy, o formaţie pentru care Japonia a devenit aproape a doua ţară. Visaţi ca într-o bună zi să le călcaţi pe urme din acest punct de vedere?
Primul pas ar fi să ne găsim un prim concert acolo, iar asta depinde în primul rând de promoteri. O altă problemă este bariera lingvistică, sunt destui în Japonia, ca şi în Germania, care nu vorbesc engleza. Apoi se pune problema ca aceşti promoteri să ne descopere şi să vrea să ne găsească un concert acolo. Cu fanii ne va fi uşor, pentru că metalul este un „limbaj" familiar publicului nipon.


„Quest For Hades" este diferită de restul melodiilor voastre: este o piesă epică, de circa 7 minute. Ce ne puteţi spune despre ea?
Linia melodică mi-a venit în minte de-a lungul timpului, puţin câte puţin, până ce s-a conturat. Bineînţeles, principala sursă de inspiraţie pentru „Quest For Hades" a fost stilul Iron Maiden. Cât despre versuri, povestea lor e partea cea mai interesantă. Nu mai ştiu iniţial ce poveste am considerat că poate fi spusă de această piesă, dar cert e că versurile nu se potriveau, aşa că le-am abandonat cu totul. Atunci am început să mă gândesc ce pot istorisi acordurile melodiei şi am plecat din acest punct. Am ajuns astfel la o poveste ce devine obsedantă, a unei fete care porneşte într-o călătorie iniţiatică, ce devine în cele din urmă un coşmar.

V-aţi format în 2003, dar primul album urmează să-l scoateţi anul acesta. De ce aşa târziu? În prezent, lucraţi la vreun material nou?
Sperăm ca al doilea album să nu ne ia atât de mult ca primul. În cei şapte ani de existenţă, aşa cum spuneam, am avut în primul rând probleme legate de lineup, şi stilul s-a cristalizat abia când componenţa trupei a fost una stabilă. Pentru primul disc am avut discuţii legate de piesele care să intre, unii le voiau, alţii voiau altele. La primul album am lucrat cam trei ani, iar acum, că e aproape gata, va trebui să treacă ceva vreme până ce îl vom „epuiza" în concerte, suntem foarte satisfăcuţi de muzică, de felul în care a ieşit. L-am înregistrat într-un studio din Göteborg. Prima noastră grijă în prezent este să-l vedem lansat. Abia apoi ne vom gândi la următorul CD.

Fiind la început, din ce vă întreţineţi? Aveţi joburi?
Avem slujbe diverse. Johan e angajat într-o fabrică, la linia de ambalat. Patrik e mecanic, Susanna lucrează în industria tutunului, se ocupă de producerea snus-ului.


Scena suedeză în general şi cea din Göteborg în special sunt pline de trupe bune, din diverse generaţii. Credeţi că vă puteţi croi propriul drum folosind katana drept armă?
Da, cred asta. Muncim din greu, punem suflet în ceea ce facem, deci cred că da. Să-ţi spun ceva despre katana: este o sabie cu un singur tăiş. Atunci când loveşti cu ea, taie şi nu-ţi vine înapoi.

Paul Iancu (Cotidianul)

miercuri, 25 august 2010

Atrocity: "Pentru noi este ceva natural să căutăm mereu noi provocări"


Trupa Atrocity s-a numărat printre sărbătoriţii celei de-a 21-a ediţii a prestigiosului Festival Wacken Open Air. Cu această ocazie, Thorsten Bauer ne-a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre cea de-a 25-a aniversare, despre cariera lor, precum şi despre impresiile pe care şi le-au făcut despre România.

Concertul Atrocity de la Wacken Open Air marchează cea de-a 25-a aniversare a trupei. Ce gânduri aveţi?
"A 25-a aniversare" îmi lasă impresia că suntem bătrâni, dar, gândindu-mă la situaţia noastră de acum, nu ne simţim deloc aşa, ne bucurăm în continuare de compunerea a noi piese, de scrierea unui nou album, de concertele pe care le avem. La Wacken e unul dintre cele mai mari show-uri ale noastre, dar şi unul dintre cele mai intense, pentru că interpretăm un mix din ani diferiţi, în care am compus o mulţime de piese pe care nu le-am mai prezentat live de multă vreme. De exemplu, melodii de pe "Hallucinations", din 1990, sau de pe "Todessehnsucht", din 1992. Astfel că este un moment deosebit pentru noi.

Ediţia 2010 a Wacken Open Air este marcată de multe show-uri speciale. De exemplu, Corvus Corax cântă sub genericul "Wacken Burns", Grave Digger celebrează 30 de ani de carieră, axându-se pe albumul "Tunes of War", în timp ce Tiamat interpretează integral CD-ul "Wildhoney", la aniversarea a 20 de ani de activitate. Cum e să vă număraţi printre sărbătoriţii W:O:A 2010?
În cazul nostru este puţin diferit. Noi am crescut o dată cu acest festival, am cântat aici prima dată în 1994, în faţa a vreo 4.000 de spectatori, apoi am revenit în 1996, când publicul crescuse la 10.000, ajungând la 20.000 în 1998 şi 1999, când am urcat din nou pe scena W:O:A. Am progresat simultan cu acest festival, între Atrocity şi Wacken Open Air a existat o oarecare legătură. În afară de aniversarea celor 25 de ani, pentru noi show-ul nu va avea o încărcătură deosebită. Îi întâlnim din nou pe cei care se ocupă de organizarea W:O:A, care sunt pasionaţi de muzică la fel ca şi noi şi cu care ne avem foarte bine.

Aţi cântat la Wacken deja de patru ori. Totuşi, ultimul concert Atrocity la W:O:A a avut loc acum 11 ani. Cum e să reveniţi aici după o atât de lungă absenţă? Şi cum aţi explica-o?
Deşi Atrocity a lipsit de pe afiş 11 ani, aşa cum ai spus, această perioadă a fost întreruptă în 2008 de concertul Leaves' Eyes (trupă cu un lineup aproximativ identic cu cel al Atrocity - n.r.). În plus, eu, personal, am revenit şi ca spectator. Însă pentru Atrocity nu a fost momentul să revină până acum, dar în 2010 ne-am întors şi am pus punct acestei pauze. Sper că nu vor trece alţi 11 ani până ce vom fi iarăşi pe afişul W:O:A! (râde).

Aşa cum spuneam mai devreme, ceilalţi sărbătoriţi se axează pe câte un CD care le-a marcat cariera, voi aţi anunţat că veţi face un show "Werk 80". De ce aţi ales acest album, ce conţine prelucrări ale unor piese pop în variantă metal?
Cântăm "Werk 80", dar vom include melodii din întreaga discografie. Prezentăm un mix din toate perioadele Atrocity. Sunt patru dansatoare, dar show-ul este unul metal, ce urmăreşte cariera noastră în ordine cronologică, începând cu albumul din 1990.

Pentru că a venit vorba despre seria "Werk", mulţi se întreabă dacă, după primul album (din 1997) şi după al doilea (din 2008), va urma şi un al treilea.
Cred că "Werk II" va fi ultimul al seriei, dar să nu spui niciodată niciodată. Cu primul am vrut să spargem tiparele, să îndrăznim ceva nou. Pe vremea aceea, să faci un cover metal al unui hit pop era ceva ieşit din comun, dar apoi a fost un val imens de astfel de prelucrări. Pe "Werk II" am inclus piese pe care le aveam în vedere încă din 1997, dar care nu putuseră să intre pe primul album. În plus, am colaborat cu o orchestră, aceasta a fost ideea "Werk II". Astfel că nu văd acum cu ce am putea veni pentru un "Werk III". Şi pentru albumul pe care îl lansăm anul acesta avem ceva deosebit, va fi ethno-metal, realizat în colaborare cu Yasmin, sora lui Alex Krull, iar apoi avem în pregătire un nou album de studio, în linia metal clasică.

Aveaţi în vedere de multă vreme să scoateţi un DVD, veţi folosi înregistrări din seara aniversară pentru a le include pe acest disc?
Recitalul aniversar va fi înregistrat şi va constitui o parte din viitorul DVD Atrocity.

Pentru Alex e ceva obişnuit să-şi ia băiatul în turnee. Îşi va vedea Leon tatăl evoluând în faţa unui public atât de numeros, la cel mai mare festival metal al lumii?
Leon e un mic maniac al bateriei, şi în studio e foarte dornic să dea cât poate de tare în talgere şi să-şi facă numărul la tobe. În turnee, Alex îl ia deseori, în special când plecăm pentru o lungă perioadă, pentru că îi e greu să-l lase acasă când ambii părinţi lipsesc atâta timp. La festivaluri şi în deplasările scurte, Leon rămâne de obicei acasă, cu bunicii. Mai ales că în felul acesta nu e nevoit să-şi supună urechile încă sensibile atâtor decibeli.

Cum e pentru membrii trupei să călătorească alături de "micuţul toboşar"?
Nu suntem o trupă de rockeri tipică, în autocarul de turneu ducem o viaţă normală, încercăm să păstrăm un mediu sigur şi curat. Este locul unde dormim, unde încercăm să ne relaxăm între concerte, astfel că nu ni s-ar potrivi un autocar unde toată lumea bea şi vorbeşte tare. Bineînţeles, dăm şi petreceri, însă nu de genul celor pe care ţi le-ai imagina la o trupă tipică de rockeri. Chiar dacă e diferit, e mai liniştit, totuşi ne distrăm foarte bine.

Spuneai mai devreme despre colaborarea dintre Atrocity şi Yasmin, sora lui Alex, pe albumul "After the Storm". Şi totuşi, nu este prima dată când vi se alătură: aţi colaborat cu ea şi pe "Calling the Rain", în 1995. Ce ne poţi spune?
Ideea unui album precum "After the Storm" a apărut acum mulţi ani, dar nu am avut până acum ocazia să-l realizăm. Prima dată când Yasmin a cântat pe un album Atrocity a fost în 1994, când am scos "Blut", iar apoi, bineînţeles, am extins colaborarea pe "Calling the Rain". Ideea unui CD precum "After the Storm" a apărut prin 2000-2002, dar abia acum avem ocazia să punem aceste idei în practică, fără a lucra sub presiune. Diferenţa principală faţă de "Calling the Rain" este că EP-ul din 1995 se baza mai mult pe un sound ethno, în timp ce acum am intenţionat să mixăm elementele ethno cu cele metal pentru a obţine ceva nou. Veţi putea auzi diverse instrumente de percuţie, un sound tipic pentru world music, şi suntem extrem de mulţumiţi de rezultat.

Pe "After the Storm" aveţi o piesă intitulată "Transilvania", în timp ce întregul album "Blut" s-a concentrat asupra mitului lui Dracula. Cum vedeţi aceste legende şi de ce le-aţi ales drept sursă de inspiraţie?
Când Atrocity a creat albumul "Blut", abia venisem în trupă. Ideea a fost a lui Alex, a cărui familie e originară din România. De altfel, am cântat în ţara voastră de câteva ori, inclusiv la Sibiu în 2008. Pentru multe trupe, un astfel de subiect este fascinant. "Transilvania" a fost una dintre piesele pe care le-am scris pentru acel album şi îmi aduce aminte foarte mult de perioada când am venit în Atrocity pe atunci aveam vreo 20 de ani, acum am 36 , de albumul "Blut".

Când ai venit prima dată în Transilvania, cum ţi s-a părut, comparativ cu imaginea mentală pe care ţi-o creaseşi despre acele locuri?
A fost o experienţă deosebită pentru toţi membrii trupei, a fost ca o aventură. Cel mai mult ne-au impresionat peisajele, a fost ceva deosebit să vedem animale sălbatice (lupi, urşi), pe care în Germania nu prea avem ocazia să le vedem, iar asta ne-a impresionat pe toţi.

Aţi cântat în urmă cu doi ani la Festivalul Artmania, în Sibiu. Cum s-a văzut de pe scenă?
A fost minunat, mai ales dată fiind primirea pe care ne-a făcut-o publicul românesc, ne-au tratat cu toţii foarte bine, aşa că a fost o călătorie minunată. Unul dintre cele mai frumoase lucruri care ţi se pot întâmpla când eşti într-o trupă şi călătoreşti prin toată lumea este să întâlneşti un astfel de public, şi asta ne-a impresionat.

Chiar dacă pentru tine personal nu a fost prima dată când ai venit în România, nu acelaşi lucru se poate spune despre basista voastră, Alla Fedynitch. Ea tocmai se alăturase trupei, trecând de la un mastermind (Peter Tagtgren, alături de care cântase în Pain) la altul (Alex Krull), iar între timp colaborase cu un alt nume mare al muzicii metal - Waldemar Sorychta.
Aş spune că Alla însăşi este propriul "mastermind". Este un basist experimentat, a ştiut cum să se integreze trupei încă din primele momente. Chiar dacă, într-un fel, Alex este figura centrală a trupei, rolul ei este unul foarte bine conturat, îi place să cânte la bass şi se descurcă foarte bine.

Prin albumul "Werk 80", aţi fost una dintre primele trupe metal care a reuşit să spargă topurile mainstream. Ce a însemnat acest lucru pentru Atrocity?
La primul "Werk 80" a fost o mare surpriză, nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Lumea industriei muzicale arăta cu totul altfel pe atunci, aşa că a fost un succes incredibil pentru noi, lucru care ne-a ajutat foarte mult. Am reuşit atunci să ne punem la punct propriul studio de înregistrări, Mastersound Studio, iar asta n-ar fi fost posibil fără succesul acelui album. Am participat la multe festivaluri europene. La al doilea album, a fost diferit, "Werk II" a ajuns şi mai sus în topuri, dar deja era un lucru la care ne aşteptam. A fost totuşi minunat ca, la 10-11 ani de la primul "Werk 80", să vedem că oamenilor încă le place acest concept. Şi, chiar dacă între timp o mulţime de trupe metal făcuseră şi ele coveruri ale unor hituri din anii '80, am fost recunoscuţi drept cei care am dat tonul acestei tendinţe.

În 1997, când aţi scos primul "Werk 80", nu foarte mulţi fani puteau accepta ideea ca o trupă de acest gen să cânte hituri pop, fie ele şi în variantă metal. A fost uşor ca în cele din urmă să vă convingeţi fanii să se împace cu demersul vostru, mai mult, să accepte faptul că singura constantă a trupei Atrocity este permanenta diversitate?
Fanii noştri s-au împărţit atunci în două: unii care au fost entuziasmaţi, care au fost bucuroşi că nu facem acelaşi şi acelaşi lucru, în continuu, în timp ce alţii au fost dezamăgiţi tocmai de această continuă schimbare. Pentru noi, este ceva natural să căutăm mereu ceva nou, să nu ne repetăm, să nu ne simţim închişi într-un sound, deşi am vrea să căutăm noi provocări. Poate că suntem exigenţi cu fanii noştri, pentru că le cerem să ţină pasul cu noi, le cerem să accepte că suntem într-o continuă schimbare. Unii gândesc ceva de genul "Aţi scos un album superb, mai faceţi unul exact la fel!". Noi nu vrem să ne repetăm, vrem să scoatem mereu ceva diferit.

Poate pentru unii vă mişcaţi prea repede din punct de vedere al acestor schimbări.
Poate, nu le cerem tuturor să ne accepte, însă sunt alţii care înţeleg că facem exact ceea ce ne place. Când noi suntem mulţumiţi de muzica noastră, şi oamenii sunt fericiţi că suntem în top.

La ce surprize să ne aşteptăm?
Dacă ţi-aş spune, n-ar mai fi o surpriză. Întotdeauna ne aranjăm scena încă de dimineaţă, de pe la 8:00-9:00, este masivă, puteţi să vă aşteptaţi la ceva deosebit. Din punct de vedere muzical, va fi o trecere în revistă a celor 25 de ani de Atrocity. Este un setlist total diferit de cele de până acum. Şi pentru noi este ceva deosebit din acest punct de vedere, este extrem de variat.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

luni, 23 august 2010

Heri Joensen (Tyr) a dat o „lecţie" de viking metal la Wacken


Publicul participant la ediţia de anul acesta a Wacken Open Air a trebuit să se împartă între cele şase scene amplasate în apropiere de micuţa localitate din nordul Germaniei. Pe Wackinger Stage, aflată în „Satul viking", cap de afiş a fost trupa feroeză Tyr. 

După un concert ce a inclus piese precum „By the Sword in My Hand", „Trondur i Gotu", „Olavur Riddararos", „Regin Smidur", „Sinklars Visa", „Hail to the Hammer", „Hold the Heathen Hammer High", „Northern Gate", „Lokka Tattur", „The Wild Rover" şi „Ramund Hin Unge", l-am abordat pe Heri Joensen, solistul şi chitaristul formaţiei de viking metal amintite, care a vorbit despre cel mai recent album, despre proiectele la care lucrează în prezent, dar şi despre schimbările care au avut loc în viaţa sa odată cu mutarea lui în Germania.


Aţi revenit la Wacken la trei ani după precedentul concert, din 2007. Cum a fost?
Minunat, fantastic! Tot spaţiul din faţa scenei a fost plin, nu cred că ar fi încăput mai mulţi.

Simultan cu recitalul vostru, pe scena mare cânta Cannibal Corpse.
Or mai fi rămas spectatori şi pentru Cannibal Corpse? (râsete). Eh, cred că au fost doar câteva mii la concertul nostru, deci au mai rămas.

Acest concert l-ai susţinut destul de aproape de noua ta reşedinţă. Cum de te-ai mutat în Hamburg? Şi ce schimbări a implicat asta?
M-am mutat cu ceva vreme în urmă pentru că partenera mea e din Germania. Ca schimbări... trăiesc în altă ţară acum. Trupa e obişnuită cu distanţele mari între noi, cred că de prin 2002 nu mai locuim toţi în aceeaşi ţară, aşa că mutarea mea nu a complicat deloc lucrurile. Terji (Skibenaes, chitară - n.r.) e singurul care mai locuieşte în Feroe. Gunnar (Thomsen, bass - n.r.) stă de multă vreme în Danemarca, şi tot acolo s-a mutat şi Kari (Streymoy, tobe - n.r.), acum vreo două săptămâni. Ne trimitem partiturile prin internet, mai ales acum, când lucrăm la un nou material.

Pe lângă motivele strict personale, a contat şi faptul că aşa eşti mai aproape de epicentrul lumii metal? Mă refer la case de discuri, festivaluri...
Nu am luat asta în considerare ca motiv al venirii mele în Hamburg, dar am remarcat aceste avantaje acum, după ce m-am stabilit aici.

În Hamburg - spuneai pe pagina ta de MySpace - vei preda chitara. S-au înscris deja elevi?
S-au înscris deja câţiva. Sunt de vârste foarte diferite, de la vreo 17 până pe la 25 de ani. Unii dintre ei sunt deja destul de avansaţi. Începători încă nu s-au înscris, deşi nu m-ar fi deranjat acest aspect.

Tu însuţi eşti un foarte bun chitarist, foarte tehnic. Cu cine ai studiat?
Mai bun ca Terji, nu-i aşa? (râsete) Glumeam, desigur, e o permanentă rivalitate între noi din punctul acesta de vedere. Am avut profesori foarte buni la universitate, în Copenhaga. Am studiat cu un profesor de chitară clasică, specializat pe flamenco. Cânta un amestec de muzică tradiţională scandinavă şi sounduri spaniole.


Unde găseşti textele baladelor feroeze pe care le prelucrezi? Le culegi tu însuţi sau le iei din volumele culegătorilor de folclor?
Unele le culeg eu însumi, altele le iau din colecţiile publicate, iar altele de pe discuri. Multe le iau de la cei în vârstă.

La ce lucrezi acum alături de colegii din Tyr?
Avem deja trei-patru piese gata, poate chiar cinci, nu am apucat să vorbesc prea multe pe această temă cu colegii de trupă.

Spuneai că, după ce scoţi albumul „Land", îţi doreşti ca toţi membrii trupei să poată trăi numai din muzică. Între timp, aţi scos „By the Light of the Northern Star", cât de aproape eşti de împlinirea acestui vis?
Încă nu am reuşit, dar mai mult din cauză că în ultimul an nu am avut foarte multe concerte. Însă încet-încet ne vom reveni din acest punct de vedere.

Pe albumul „By the Light of the Northern Star" v-aţi exprimat foarte deschis opinia în ceea ce priveşte religia, şi aţi fost şi mai direcţi prin regia videoclipului de la piesa „Hold the Heathen Hammer High". Ce-ar mai rămâne de adăugat?
Nu mă provoca, fiindcă dacă mă pornesc... Ar trebui să i se reziste prin toate mijloacele posibile.

Ce înseamnă a fi „heathen" în secolul XXI?
Nu-i dau un sens acestui cuvânt în termeni de religie. Ţine mai mult de cultura scandinavă. Nu aş lega acest termen de ceva spiritual sau supranatural. E ceva care a existat pe acele meleaguri înainte de venirea creştinismului.

În afară de Tyr, ai înfiinţat recent o altă trupă, Heljareyga. De ce ai simţit nevoia unei trupe-proiect?
Am compus unele piese care nu se potriveau pentru Tyr, aşa că am vrut să le scot sub o altă titulatură, în consecinţă am creat Heljareyga.

L-ai ales ca tobar pe Amon Djurhuus în urma perioadei de un an în care l-a înlocuit pe Kari?
Bineînţeles, a contat şi asta, dar mai ales faptul că Amon e foarte bun.

Prin ce anume se diferenţiază piesele de pe albumul „Heljareyga" al trupei omonime de cele cântate cu formaţia de bază?
Sunt mai rapide, sunt mai epice, într-un fel. Versurile sunt numai în feroeză, iar melodiile nu sunt atât de accesibile ca acelea ale Tyr, nu e genul de muzică la care să adere atât de mulţi fani.

Paul Iancu (Cotidianul)

sâmbătă, 21 august 2010

Corvus Corax, de la Venus Vina Musica la Sex Drugs and Rock and Roll şi înapoi


Recent, trupa germană Corvus Corax a evoluat la Wacken Open Air. O seară în care au urcat pe scenă nume grele ale metalului, precum Arch Enemy, Slayer, Grave Digger sau Anvil, a fost încheiată de o formaţie de muzică medievală.

Şi, chiar dacă în loc de bass şi chitară electrică ei folosesc cimpoaie şi tobe, show-ul lor a fost la fel de savurat de către metalişti. Fanii s-au strâns în număr destul de mare, chiar dacă recitalul Corvus Corax a început la ora 2 noaptea. Iar muzicienii i-au răsplătit cu un show incendiar, intitulat „Wacken Burns", special conceput pentru a 21-a ediţie a W:O:A.

Cu câteva ore înainte de concert i-am abordat pe doi dintre componenţii Corvus Corax. Castus, membru fondator, şi Norri, care s-a alăturat trupei în 2000, au vorbit pentru cotidianul.ro atât despre grandiosul proiect Cantus Buranus, cât şi despre echivalenţa dintre formula latinească Venus Vina Musica şi expresia contemporană Sex Drugs & Rock'n'Roll. Concluzia lor, verificată în cei 20 de ani de carieră, este că muzica nu s-a schimbat, jucând un rol important în viaţa omului, din cele mai vechi timpuri şi până în secolul XXI.

Cum e pentru o trupă medievală să cânte la cele mai mari festivaluri metal ale Europei? La Wacken Open Air sunteţi prezenţi pentru a treia oară, aţi mai participat la Summer Breeze, dar şi la cel mai mare eveniment de gothic, Wave Gotik Treffen din Leipzig.
Este minunat, mai ales că muzica noastră e atât de deosebită, însă pentru noi nu contează la ce fel de festival cântăm. E a treia oară când prezentăm Cantus Buranus la Wacken. Prima dată am fost în 2005, iar pe vremea aceea habar nu aveam care va fi reacţia publicului. Însă spectatorii au petrecut alături de noi, poate pentru că muzica noastră este atât de puternică, chiar dacă nu avem nici o chitară electrică, ci în primul rând cimpoaie.

Înaintea voastră sunt programate să cânte formaţii precum Arch Enemy, Slayer, Grave Digger şi Anvil, nume mari ale metalului greu. Cum e să încheiaţi o astfel de seară?
Suntem fani Slayer. E o mare onoare pentru noi să urcăm pe scenă după ei. E ciudat pentru noi să se întâmple asta, să cântăm la un festival de metal şi să fim headlinerii serii. E minunat, dar în primul rând se întâmplă datorită faptului că publicul e atât de flexibil, că sunt în primul rând amatori de muzică bună.

Ca să citez unul dintre titlurile albumelor Corvus Corax, „Inter Deum et Diabolum Semper Musica Est". Muzica a supravieţuit tuturor regimurilor, fie ele politice sau religioase. Ce sens daţi voi acestui dicton?
Nu vorbim despre religii, ci doar despre viaţă. Nu le spunem să creadă în ceva sau în altceva. Le spunem doar că, atâta timp cât există viaţă, există şi muzica.

Vorbind despre religii şi muzică: teoreticienii muzicii sacre respingeau tritonul, acel „interval urât", numit de ei „diabolus in musica". Pe de altă parte, menestrelii îl foloseau din plin în melodiile lor şi, implicit, şi voi. Aveţi chiar şi un album intitulat „Tritonus". Câtă importanţă îi acordaţi?
Menestrelii medievali erau un fel de proscrişi - ai muzicii şi nu numai, călătorind din oraş în oraş şi cântând. Clericii îi prigoneau mai ales pentru că menestrelii le spuneau oamenilor că pot fi liberi, le vorbeau despre alte părţi ale lumii. Aşa că oamenii bisericii nu voiau ca enoriaşii să ştie prea mult despre asemenea lucruri şi afirmau că o astfel de muzică, bazată în special pe ritmul tobelor, este „rea", este „de la diavol". Era bineînţeles o prostie, dar era pentru ei calea cea mai uşoară de a-şi atinge acest scop. În plus, tritonul era ceva dizarmonic, ceva ieşit din canoane, ceva „anarhic" din punctul lor de vedere, care crea alte stări de spirit decât acordurile muzicii sacre.

„Mille Anni Passi Sunt", „au trecut o mie de ani", chiar mult mai mult decât atât. Muzica a apărut o dată cu religiile sau chiar înaintea lor şi continuă să-i bucure pe oameni. Cum aţi putea explica asta?
Pe de o parte oamenii evoluează, dar pe de alta rămân aceiaşi, iar ideea de muzică este aceeaşi. Sisteme politice se înalţă şi apoi decad, sisteme religioase apar şi dispar, dar nevoia de muzică rămâne. Oamenilor le place să danseze, să se simtă bine, să se bucure de viaţă.

Pentru că tot am menţionat albumul „Mille Anni Passi Sunt", ca român, nu pot să nu vă întreb despre acest CD şi mai ales despre piesa care îi dă numele, interpretată în română şi latină. Cum s-a născut această piesă, pe care colaboraţi cu Prinz Kretzulesco?
Am vrut să recreăm povestea prinţului Dracula, o poveste despre un vampir care are o mie de ani şi care găseşte o prinţesă în pragul morţii. Melodia este ca un film, nu este un text medieval, ci versurile ne aparţin. Cât despre română, de obicei cântăm în diverse limbi, precum menestrelii medievali, care călătoreau şi, din locurile unde ajungeau, culegeau piesele care le plăceau cel mai mult. Nu porneau cu ideea preconcepută conform căreia doar în ţara lor natală se face muzică bună, astfel că ajungeau să aibă un repertoriu bogat inclusiv din punct de vedere lingvistic.

Colecţia de texte „Carmina Burana" conţine peste 250 de texte, cum le-aţi selectat pe cele care au fost incluse pe albumele voastre „Cantus Buranus" şi „Cantus Buranus II"?
Sunt texte satirice la adresa clerului, iar astfel de idei, ca şi viaţa obişnuită a oamenilor, nu s-au schimbat foarte mult din perioada medievală şi până acum. Pentru „Cantus Buranus II" am ales piese şi mai ironice, şi mai satirice, care reflectă şi situaţia actuală. Şi chiar dacă nu folosim anumiţi termeni pentru a descrie prezentul, textele alese de noi sunt destul de transparente în acest sens. Glumele de acum câteva sute de ani sunt încă valabile, în privinţa oamenilor Bisericii de exemplu. Sunt bine cunoscute normele de comportament care li se impuneau acestora, şi pe care cei din frunte le călcau în mod constant. Iar textele din „Carmina Burana" vorbeau exact despre astfel de lucruri.

Vorbind de ironia din textele colecţiei „Carmina Burana", în special la adresa clericilor, care se bucurau de viaţă, uitând de normele vieţii bisericeşti: s-ar mai putea scrie astfel de texte astăzi, ar mai exista surse de inspiraţie?
Prin prelucrările noastre încercăm să arătăm că şi acum sute de ani se gândea astfel. În ziua de astăzi, oamenii se plâng de cei de la putere, iar noi le spunem prin muzica noastră: „Uitaţi-vă la cei de acum 7-800 de ani, aveau exact aceleaşi probleme, doar că foloseau alte cuvinte, dar şi ei îşi dădeau seama". Îşi dădeau seama că e ceva în neregulă, dar îşi exprimau revolta prin glume la adresa clericilor şi a celor aflaţi la putere în acele vremuri. N-ar avea însă sens să ne apucăm să scriem texte ironice despre cei din ziua de azi, pentru că noi mergem strict pe piese din perioada medievală. Dar publicul poate înţelege şi aşa că oamenii şi societatea de acum sute de ani nu diferă prea mult de ce se întâmplă în prezent. Ca să-ţi dau un exemplu, acum două mii de ani era vorba de triada Venus-Vina-Musica. Acum avem Sex-Drugs-Rock n' Roll. Doar denumirea diferă, ideea e aceeaşi. Termen cu termen sunt echivalenţi.

Carl Orff a transpus texte din aceeaşi colecţie în opera „Carmina Burana", ce diferenţe sunt între viziunea acestuia şi cea a Corvus Corax?
Noi folosim instrumente medievale, alături de orchestră şi cor, în timp ce Carl Orff a scris muzică pentru cor şi orchestră. Noi ne-am axat mai mult pe show. În plus, făcând muzică medievală, am preluat şi am folosit idei din acest domeniu, lucru pe care Orff nu-l făcuse atunci când a scris opera. Muzica medievală era cea care se cânta în momentul în care textele din colecţia „Carmina Burana" au fost scrise. E drept, deşi vorbim de „menestrel", acesta nu cânta singur, ci într-un castel putea fi acompaniat chiar şi de 20 de instrumentişti. Sunetele emise de fluiere şi de instrumente cu coarde nu erau puternice (poate cu excepţia cimpoaielor), dar acum am evoluat şi din acest punct de vedere, cântăm din ce în ce mai tare. O reminiscenţă se vede în muzica Balcanilor, nu vezi un singur instrumentist cu o trompetă, ci sunt ansambluri mari.

Aţi scos deja două CD-uri din seria „Cantus Buranus", să ne aşteptăm şi la un „Cantus Buranus III"?
Poate cândva în viitor, nu excludem această idee. După ce am terminat primul album, ne-am dat seama că este nevoie să scoatem şi un al doilea, văzând atât reacţia publicului, cât şi posibilităţile de care dispunem. Acum însă ne folosim energia pentru alte proiecte, dar poate că peste vreo doi ani ne vom întoarce la ideea de „Cantus Buranus". Deocamdată avem în proiect o colaborare cu BalkanBeats.

Cum e să începi ca menestrel, fie el şi unul modern, şi să ajungi headliner la festivaluri metal de talia Wacken Open Air? La Wiesen, în 2001, v-a fost destul de greu să strângeţi metaliştii în faţa scenei, după ce au văzut trupe ca Holy Moses şi Judas Priest. Care e situaţia acum, după atâţia ani?
Când am cântat prima dată la Wacken, oamenii au venit la recitalul nostru mai mult ca să urmărească show-ul. După prima piesă le-am văzut mimica: rămăseseră cu toţii cu gura căscată! Acum însă fanii se agită, strigă, la fel ca la o trupă de metal pur. După unul dintre concerte, metaliştii au venit la noi şi unii ne-au spus: „Abia la finalul show-ului ne-am dat seama că nu era nici o chitară electrică pe scenă!". Au urmărit recitalul ca în transă, urmărindu-ne cum ne mişcam pe scenă, au fost fascinaţi de ritmul tobelor, le-a plăcut foarte mult totul, şi abia la sfârşit şi-au dat seama că nu aveam chitarişti în formaţie. Dar asta nu i-a împiedicat să se simtă la fel de bine la Corvus Corax ca la concertele trupelor lor preferate.

Până la festivalurile metal, v-aţi făcut un nume prin concertele în faţa castelelor şi la festivalurile medievale, de exemplu cântaţi la Kaltenberg Rittenturnier în fiecare an din 1993 încoace. Mai mult, în 2003 aţi fost onoraţi cu titlul de „muzicieni ai mesei rotunde de la Kaltenberg". Ce înseamnă aceasta pentru un menestrel din secolul 21?
Am fi preferat să ne dea o bucată de pământ acolo, pe care să putem construi, dar nu s-a putut (râde). Menestrelii se pretindeau mari admiratori ai nobililor şi ai regilor, cântau la câte un castel şi îl proslăveau pe proprietarul acestuia, dar apoi se duceau la următorul, unde o luau de la capăt.

Aţi cântat la multe evenimente ţinute la castele. Aţi putea face un top trei al celor unde aţi evoluat, luând în calcul atât festivalul propriu-zis, cât şi peisajul?
Burghausen din Germania este unul dintre cele mai mari din Europa din punctul de vedere al suprafeţei, se întinde pe o lungime foarte mare. Din acest motiv nu a putut fi niciodată cucerit în întregime, pentru că are foarte multe secţiuni. Mai e un castel unde am cântat, în apropiere de Bratislava, numit Cerveni Kamen. Al treilea ar fi cel de la Wäscherschloss, unde am şi înregistrat un album live, însă am susţinut şi alte concerte acolo. Am fost de patru ori la rând. Este un castel foarte mic, însă de aici a pornit istoria dinastiei Staufer. O familie regală care a domnit peste jumătate din Europa s-a născut aici, în micul castel. E ceva deosebit să simţi istoria la faţa locului.

E vreun castel unde v-aţi dorit să cântaţi, însă nu aţi ajuns până acum?
Turnul Londrei! (râsete) Şi, bineînţeles, la castelul lui Dracula. Ne-ar plăcea să venim în România şi să cântăm. Am avut două ocazii, însă de fiecare dată a intervenit câte ceva. O dată a fost vorba de bani, iar a doua oară de timp, pentru că urma să venim în iulie, dar în acea perioadă aveam altceva programat. Însă am primit din ce în ce mai multe oferte să cântăm în România, aşa că e doar o problemă de timp până ce vom veni.

Nu numai că aţi susţinut recitaluri la castele, dar aţi cântat şi în alte locuri deosebite. Aţi ajuns până în Iordania, în Mexic sau în China, în ţări ale căror rădăcini culturale sunt total diferite de cea din care proveniţi. Şi totuşi aţi găsit o cale de a comunica, iar publicul a fost entuziasmat. Care a fost secretul?
Ce cântăm noi e foarte aproape de ideea de bază a muzicii. Ideea de a dansa, de a te bucura de muzică e familiară peste tot în lume. Indiferent unde ne susţinem show-urile, fie că e vorba de Mexic, Japonia sau China, oamenii încep să danseze, se simt bine. E o muzică foarte simplă, uşor de înţeles, nu îi solicită atât de mult pe oameni, nu-i face să-şi pună întrebări de genul „Oare ce-or vrea ăştia să zică?". Nu venim să predăm istoria medievală a Europei, ci mergem doar să cântăm. Un lucru interesant s-a întâmplat după ce am cântat în Mexic: muzicieni locali ne-au copiat piesele, au schimbat puţin stilul, adăugând elemente specifice locului, a ieşit o nebunie, amestecând cultura din Lumea Veche cu cea din Lumea Nouă. După ceva vreme am ascultat muzica lor: după ce cântecele noastre au trecut Oceanul, piesele lor l-au traversat înapoi, spre Europa.

Piese compuse de voi au ajuns pe coloana sonoră a unor filme documentare, ba chiar şi în soundtrack-ul unor jocuri video. Chiar diseară urmează să cântaţi o melodie folosită de producătorii seriei Dragon Age. Care dintre aceste colaborări vi se pare cea mai interesantă? Mai aveţi astfel de proiecte?
Ne-au abordat, într-adevăr, corporaţii, producători de jocuri video, anul trecut am primit o ofertă de colaborare la un film despre epoca medievală. Am fost mereu deschişi la astfel de colaborări, pentru că muzica noastră se potriveşte cu asemenea proiecte. De obicei, când producătorii caută piese pentru un soundtrack, dau destul de repede peste Corvus Corax şi, ascultându-ne, îşi dau seama că stilul nostru e perfect pentru ce au ei nevoie.

La începuturile Corvus Corax aţi avut spectacole în care reuneaţi mai multe arte medievale, creând o atmosferă tipică pentru acele vremuri. Vă gândiţi să îmbinaţi din nou muzica şi, de exemplu, circul?
Într-adevăr. De exemplu, Castus a fost suflător de flăcări. Am avut jongleri, artişti pe catalige etc. În prezent preferăm să ne concentrăm numai asupra muzicii şi să lăsăm deoparte astfel de evoluţii, deoarece ne-ar putea afecta sănătatea. Poate într-o bună zi vom face un show gen Cirque du Soleil medieval. La Kaltenberg am colaborat cu artişti de circ, în viitor e posibil să folosim din nou o astfel de variantă.

Nu aţi colaborat doar cu astfel de artişti, ci şi cu orchestre clasice. Cum s-au adaptat aceşti muzicieni să cânte alături de cimpoaie şi tobe?
Iniţial ne-au sugerat să folosim amplificatoare pentru instrumentele noastre, ne-au spus că noi opt am putea fi acoperiţi sonor de către orchestră. Le-am mulţumit de idee, însă, spre nedumerirea lor, le-am spus că nu vom avea nevoie. Când am început să cântăm, au rămas cu gura căscată! Aproape că i-am acoperit noi pe ei! Un violonist a scăpat arcuşul din mână de uimire. Dar, după aceste momente de acomodare, am colaborat foarte bine. Am făcut împreună un show foarte bun, pentru că orchestra e una foarte bună şi la fel şi corul.

Dedicaţi destul timp studiului, dar şi studioului. Vă documentaţi despre tehnici medievale şi căutaţi texte, dar puteţi învăţa la fel de mult experimentând cu instrumentele reconstruite de voi. Cam care este proporţia între cele două activităţi?
Nu am putea spune cam cât timp ne ia, pentru că e o muncă fără sfârşit pentru noi. Chiar dacă ne-am perfecţionat instrumentele, continuăm să studiem. Idei ne vin inclusiv în timpul concertelor, pe scenă. Material de studiu găsim cu duiumul în biblioteci, nu ne-ar ajunge o viaţă ca să îl epuizăm.

Dintre trupele care încă evoluează doar pe scenele din pieţele medievale ale festivalurilor, câte au şanse să vă calce pe urme?
Nu cred, pentru că a urma pe cineva, a copia pe cineva este întotdeauna o idee proastă. Formaţiile care aleg o cale originală au şanse de reuşită.

După peste 20 de ani de carieră aţi ajuns „die Könige der Spielleute" („regii menestrelilor", aşa cum se autointitulează cei din Corvus Corax - n.r.). Duceţi dorul perioadei de început, când eraţi doar „die Spielleute"? E ceva din acele vremuri care vă lipseşte?
Am putea oricând să redevenim simpli menestreli. Putem cânta şi în faţa câtorva zeci de mii de oameni, ca la Wacken Open Air, dar şi în faţa câtorva oameni, pe stradă.

Paul Iancu (Cotidianul)

joi, 19 august 2010

"Ichtys", expoziţie Niklas Sundin la Sibiu


Cum ar fi corect să zicem: Niklas Sundin - un muzician care are ca pasiune desenul sau un grafician care are ca pasiune muzica?

Ambele variante sunt corecte "cât timp pun suflet în amândouă activităţile", ne-a spus chitaristul de la Dark Tranquillity. Alături de colegii săi de trupă, artistul a susţinut un show incendiar recent, la Festivalul Artmania din Sibiu. În plus, suedezul a mai avut o surpriză pentru admiratorii români: dacă pe scena din Piaţa Mare a cântat, într-un club situat în Piaţa Mică şi-a expus pentru prima dată 13 desene, deşi a mai avut şi alte oferte până acum. Vernisajul a avut loc în prezenţa autorului sâmbătă, 14 august, la Bohe-mian Flow, iar expoziţia va rămâne deschisă pentru încă o lună.

"Inutil să mai precizez că sunt cu adevărat entuziasmat de acest lucru. Au mai existat cereri de a-mi expune lucrările şi din partea altora, dar întotdeauna am avut sentimente contradictorii în această privinţă. Nu ar fi fost la fel de interesant să expun albumul de artă pentru care sunt recunoscut în primul rând. Astfel, am preferat să aştept până în momentul când urma să am ceva independent de orice legături cu creaţia comandată din industria muzicală, şi în acelaşi timp să urmăresc un anume fir roşu din punct de vedere conceptual şi estetic. Imaginile prezentate în cadrul expoziţiei «Ichtys» au la bază, în primul rând, desene în creion care apoi sunt scanate, tratate şi asamblate în colaje, rezultatul fiind un amestec de xilogravură medievală, iconografie religioasă şi desene cu temă nautică. Influenţele variază de la Durer şi Bosch la David B şi Joakim Pirinen, dar există, evident, şi o asemănare cu propriile mele cărţi «Gadus morhua». Sibiul pare a fi locul potrivit pentru acest amalgam de vechi şi nou, astfel că am fost încântat când organizatorii de la Artmania mi-au sugerat să fac expoziţia aici", a declarat celebrul artist.

Lucrările au primit aprecieri pozitive şi din partea cunoscătorilor, şi din cea a publicului. De altfel, fondatorul studioului Cabin Fever Media are în portofoliu, pe lângă valoroasele sale lucrări, peste 200 de coperte de CD-uri, realizate pentru trupe de renume.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

marți, 17 august 2010

Dark Tranquillity, despre omul ca un cimitir al vieţii netrăite


Cu doar câteva ore înainte de concertul pe care urmau să-l susţină pe scena Festivalului Artmania de la Sibiu, i-am abordat pe cei de la Dark Tranquillity pentru un interviu. Vocalul Mikael Stanne şi chitaristul Niklas Sundin au vorbit pentru cotidianul.ro despre cei douăzeci de ani de carieră, serbaţi toamna trecută, despre cel mai recent CD al lor, „We Are The Void", lansat cu doar câteva luni în urmă, şi despre sentimentele lor înaintea concertului ce urma să aibă loc în Piaţa Mare. Primul lor concert în România nu va fi şi ultimul - ne-au asigurat de asta atât în interviu, cât mai ales în timpul recitalului, impresionaţi fiind de reacţia neaşteptat de bună a publicului.

După mai bine de 20 de ani, ajungeţi şi în România. Cum vi se pare până acum?
E nemaipomenit. Mai ales că am avut această ocazie de a sta o zi în plus, într-o ţară unde n-am mai fost. De obicei venim dimineaţa, seara ne facem show-ul, apoi plecăm. Aici am avut luxul de a veni cu o zi înainte de show, de a vedea concertele din prima seară, să ne plimbăm prin oraş etc. Am fost foarte impresionaţi, este un oraş frumos, iar toată lumea se poartă foarte bine cu noi.

Anul trecut aţi sărbătorit „20 de ani de excelenţă", cum vi se pare?
Cam greu îţi vine să crezi că au trecut atâţia ani. Noi ne simţim mândri că am reuşit să rezistăm atâta vreme, fără a face nici un fel de compromis. Suntem doar noi şase, creăm muzică împreună, n-am încercat niciodată să fim comerciali sau să fim acceptaţi de altcineva. Asta e, dacă oamenilor le place ce facem, bine. Acesta e lucrul de care suntem mândri cel mai mult.


Vorbind despre autocarul vostru de turneu, îl numeaţi „submarinul pe roţi".
Într-adevăr, suntem în el vreo 15-16 oameni, uneori timp de câte două luni. Poţi trage până şi draperiile, încât lumina zilei să nu te deranjeze, să rămâi concentrat asupra show-ului ce urmează. Am petrecut atât de mult timp într-un astfel de mediu, nu pot defini drept „rău de mare" ce am simţit, dar uneori e o experienţă suprarealistă.

În istoria trupei n-aţi avut decât trei schimbări de componenţă, la plecările lui Anders Friden (acum în In Flames), Fredrik Johansson şi Mikael Niklasson. Patru dintre voi sunteţi în trupă de la început, iar Martin Branstrom a fost primul şi singurul care a cântat la clape în Dark Tranquillity. Deşi un lineup constant implică crearea unor relaţii între muzicieni, o mai bună comunicare între ei, un membru nou înseamnă deseori un suflu nou. Cum vezi această dilemă?
Am avut parte, cum spuneai, de trei schimbări, toate fiind impuse de motive exterioare. Au fost momente când îţi dai seama că nu mai poţi continua şi simţi nevoia să schimbi această situaţie. Şi se simte când vine cineva nou. Când i s-a alăturat Fredrik, prin 1993, o mulţime de schimbări au survenit. Martin Brandstrom a însemnat nu numai un membru în plus, ci şi un instrument în plus. Daniel, de asemenea, a adus o mulţime de idei noi. Aşadar, o astfel de schimbare înseamnă un nou punct de plecare, o revitalizare a trupei. De ce nu, avem cu cine vorbi. Avem cu cine schimba idei. Şi totuşi, toţi cei care au venit de-a lungul timpului în Dark Tranquillity sunt vechi prieteni de-ai noştri, cu mulţi ne ştim de circa 10 ani sau mai mult, avem cu toţii acelaşi background. Cu Daniel, de exemplu, ne ştiam încă din vremea când am înfiinţat trupa. Pe Martin Brandstrom îl cunoşteam de 6-7 ani. Ca atare nu se poate spune că am adus persoane total străine de DT. Eu, Niklas, Martin şi Anders am crescut împreună pe aceeaşi stradă din Goteborg. Ar fi straniu să aducem pe cineva complet străin, mai ales după atâta vreme. Oamenii ne întreabă deseori cum de reuşim să ţinem trupa atât de vie, de proaspătă după atâţia ani, iar noi le explicăm că tocmai această păstrare a patru-cinci membri din formula originală a contribuit la asta. Aducerea cuiva nou înseamnă şi pierderea a ceva din identitatea de până atunci a trupei. Am început să cântăm de la o vârstă mică, 14, 15 ani poate. La scurt timp după aceea, trupa pe care am format-o atunci a devenit parte importantă a vieţii noastre. Aceia sunt anii la care te formezi, la care decizi ce vei face mai târziu cu viaţa ta. Iar trupa a devenit acel ceva pentru noi. A fost mereu punctul central din viaţa noastră, pe care ne-am concentrat cel mai mult. Îmi e imposibil acum să-mi imaginez cum ar fi viaţa mea fără trupă.


Unul dintre locurile deosebite unde cântaţi - şi unde veţi cânta din nou la scurtă vreme după concertul de la Sibiu - este în cadrul evenimentelor organizate de CloseUp pe navele companiei Silja, în timpul croazierelor pe mare. Cum vedeţi voi ca artişti un astfel de recital?
E o nebunie, e minunat, ador faptul că eşti pe o navă, undeva în mijlocul mării, între Suedia şi Finlanda, e plin de rockeri, nici ei şi nici tu nu poţi scăpa de acolo, singura soluţie pentru ei fiind să vadă show-ul. Un astfel de mediu este cea mai apropiată imagine de cea a Las Vegasului, în ideea că nu se aplică nici o regulă, iar ce se petrece pe navă rămâne pe navă. Asta e frumuseţea evenimentului.

Un alt oraş unde cântaţi mereu cu plăcere este Milano. De altfel, acolo aţi înregistrat DVD-ul „Where Death Is Most Alive". Cum aţi făcut această alegere?
Am avut mai multe motive. În primul rând fanii italieni ne-au primit cu foarte multă căldură, dar au contat şi raţiunile practice. Am vrut să înregistrăm DVD-ul în timpul turneului nostru european, însă doream să avem câteva concerte înainte de cel ce urma să fie filmat, ca să ne intrăm în formă, iar recitalul italian a fost undeva la începutul ultimei treimi a turneului. Ştiam bine locul unde am cântat, pentru că mai fusesem acolo. În fine, compania care urma să filmeze a putut colabora cu echipa de operatori italieni. Când au ajuns la sală, au văzut cât de bine corespunde şi ca parametri tehnici. Iar toate cumulate au făcut ca Milano să fie cea mai bună alegere. Noi am susţinut unul dintre cele mai bune concerte din carieră atunci. Ulterior am aflat că acel club, numit Rolling Stone, urma să se desfiinţeze, iar noi am avut norocul de a fi printre ultimii care au mai putut cânta acolo. În acel club au cântat de-a lungul anilor cam toate trupele de rock sau de metal care au trecut prin Italia. Ca atare, la final a ieşit un DVD pe care eu însumi aş fugi să-l cumpăr de la primul magazin, de n-aş fi fost în trupă.


Aţi avut atunci un setlist imens, de 21de piese, şi tot au rămas câteva pe dinafară. Pe vremea aceea aveaţi doar opt albume, acum aveţi deja nouă,cu „We Are The Void". Cât de greu este să concepeţi un setlist suficient de echilibrat între favoritele voastre şi cele ale publicului?
Nu contează cât de multe piese cântăm, mereu vor exista nemulţumiţi, oameni care să nu regăsească melodia lor preferată între cele din setlist. Problema e şi mai mare la festivaluri, unde ai un timp extrem de limitat în care să-ţi concentrezi show-ul: 35-45 de minute în care abia poţi cânta opt, nouă piese. Asta înseamnă că trebuie să sari destule dintre „clasice". Încercăm să nu fim nostalgici, în sensul că, atunci când avem un album nou, introducem cât mai multe melodii de pe el în setlist, nu mergem pe 90% melodii consacrate. Mereu luăm în calcul ce piese am cântat în acea zonă geografică, ne gândim ce merge cel mai bine live.

Spuneaţi că pe DVD aţi inclus o mulţime de „momente jenante" de la începutul carierei voastre.
De fapt, ne jenăm cam de toate filmările vechi pe care le-am inclus. Eram tineri şi neexperimentaţi, iar acum, când am luat la mână toate acele casete, scoţându-le una câte una din cutiile din pod, exclamam deseori: „Shit!". E dureros, dar te şi amuzi privind în urmă. Am ezitat o vreme dacă să includem sau nu acest material, dar până la urmă am decis să-l prezentăm.

Au rămas şi materiale prea jenante pentru a ajunge sub ochii fanilor?
O mulţime! Cam 90% din ce-am găsit pe acele casete am decis să ţinem numai pentru noi.


Albumul pe care l-aţi scos anul acesta, „We Are The Void", vine la trei ani după precedentul, „Fiction". E mult, e puţin?
Pentru noi nu e o perioadă prea lungă, am avut nevoie de acest interval de pauză. De obicei, după ce scoatem un album, mergem în turnee cam doi ani, apoi ne ia vreun an ca să-l compunem pe următorul. Deci e ceva normal pentru noi. Nu vrem să ne grăbim, nu vrem să scoatem ceva la care să nu fi lucrat cum trebuie. Avem nevoie de o perioadă de vreun an în care să nu ne gândim la următorul CD, timp în care să ne concentrăm pe interpretarea live, la turnee, la festivaluri. Apoi trebuie să aştepţi să-ţi vină inspiraţia. În cazul nostru nu merge să terminăm un album şi apoi să ne apucăm imediat de următorul. Când ne întoarcem din turnee avem nevoie de o perioadă în care să reîncepem să fim creativi şi să lucrăm la ceva nou. Dacă am lucra imediat după ce-am terminat albumul, atunci n-am reuşi decât să scriem o continuare a celui precedent, şi nu ceva cu adevărat nou. Aşadar, avem nevoie de cei trei ani.

Din ce în ce mai mult, trupele obişnuiesc să sărbătorească o cifră rotundă prin show-uri aniversare în care să interpreteze live un album în întregime. Cele mai recente exemple: la Wacken Open Air, Tiamat, Atrocity şi Grave Digger au făcut asta. Aveţi în vedere un astfel de concert pentru vreo aniversare viitoare?
Am avut astfel de propuneri şi până acum, aşadar, cine ştie? Nu mă opun ideii, însă ar trebui să lucrăm din greu la asta, ar însemna să re-creăm un album, de data aceasta live. Deocamdată nu avem aşa ceva în plan. Sunt argumente pro şi contra unui astfel de eveniment. Pe de o parte trebuie să fim realişti şi să vedem că unii dintre fanii noştri ar prefera să vadă albumul preferat cântat live, de exemplu „The Gallery", însă ar trebui să-l interpretăm în condiţiile actuale, în lineup-ul actual, iar asta ar însemna un timp să pregătim acest show, destule eforturi. Aşadar, totul depinde de a găsi momentul cel mai potrivit pentru asta, pentru că altfel ar însemna să ne batem joc de acel album. Vrem să facem asta când simţim noi că e timpul, şi nu pentru că ne-ar plăti cineva s-o facem.


Aţi spus că „We Are The Void" marchează pentru voi începutul unei noi perioade de două decenii, cum vedeţi următorii 20 de ani de Dark Tranquillity?
Sunt încă 20 de ani, atâta tot. Poate fi ceva uşor, cine ştie? În cei 20 de ani de până acum, niciodată nu am anticipat, niciodată nu ne-am gândit că avem de făcut asta şi asta. Nu lucrăm în felul acesta, ci trăim fiecare moment, creăm ceea ce ni se pare OK la momentul respectiv. Ca atare, nu am nici viziuni asupra viitorului. Sper doar că vom reuşi să ne menţinem la acest nivel.Aşteptăm să vedem ce va fi.

Despre „We Are The Void" spuneaţi că are drept principală idee cea a morţii. În faţa acesteia, unii oameni caută sprijin şi semnificaţii în religie. Voi, declarându-vă non-religioşi, unde căutaţi răspunsurile?
Nu cred în lucruri imaginare. Albumul are ca temă găsirea forţei de a merge mai departe, despre cum percepi acel vid din interiorul tău, despre cum ajungi să accepţi ideea că nu vei fi pe lumea asta pentru totdeauna, că ai la dispoziţie doar o fărâmă de timp pentru această existenţă. Are legătură cu moartea, are legătură cu sentimente ca tristeţe, mâhnire, dorul de cei care nu mai sunt. Dar are şi o latură pozitivă. Pentru mine nu are sens să vin cu scuze sau cu idei fantastice cum ar fi existenţa unei vieţi de după moarte. Ca atare, trebuie să profiţi cât poţi de perioada petrecută aici şi asta e tot. Îmi găsesc liniştea în scrierile poeţilor pe această temă, ataşând cuvinte frumoase despre ceva perceput drept negativ. Este o abordare creativă, iar eu prefer această viziune asupra subiectului.


Vorbind de exprimări poetice, spuneţi într-una dintre piesele noului album: „Man is the cemetery for unlived life". Ce înseamnă asta pentru voi?
Nu mă refer la toţi oamenii, dar este o atitudine destul de des întâlnită în Suedia, în Scandinavia. Sunt destui cei care adoptă o atitudine gen „De ce să ne batem capul, şi-aşa nu vom trăi pentru totdeauna, de ce să mai încerci cât timp la final tot vei eşua?". Ca atare, unii oameni renunţă înainte de a încerca. Iar o astfel de mentalitate este cea mai rea dintre toate. Văd multe astfel de persoane în jurul meu, şi-mi vine să le spun: „Măcar încearcă, fă tot ce poţi cât timp mai eşti încă aici". Nu vor să încerce să facă nimic, iar asta e extrem de trist.

Sursele de inspiraţie pentru album au fost reprezentate de poezia scandinavă, spuneai că ai citit circa 200 de volume. Poţi să ne dai câteva nume?
Aş putea, dar nu asta ar fi relevant. Cel mai mult a contat varietatea a ceea ce am citit, de la poezii publicate în reviste până la operele marilor autori scandinavi. Tot ce am căutat a fost sentimentul, vibraţia, am căutat tot ce viza moartea, tristeţea, regretul. Iar din acest punct de vedere am găsit multă inspiraţie. Există un anume sentiment, o anumită realitate, care e diferită de situaţia din alte părţi ale lumii. E non-religioasă, e foarte simplă, tragică, dar într-un mod oarecum pozitiv, iar aici am găsit multă inspiraţie.


Din tărâmul filosofic să revenim în prezent: în toamnă veţi susţine un turneu, iar pentru a alege trupele de deschidere de la fiecare show, aţi organizat un concurs, alături de casa de discuri Century Media. Cine a selectat câştigătorii?
Cei de la Century Media. Prin acest concurs, ne-am arătat aprecierea pentru cei care se străduiesc să facă muzică, am vrut să dăm şi trupelor locale o şansă. A fost un concurs în care cei de la casa de discuri au ales un număr de formaţii, 10-15 pentru fiecare show, apoi publicul a votat câştigătorul. A fost un mod de a susţine valorile de pe scenele locale. Am primit şi noi câteva piese ale unora dintre candidaţi şi am remarcat o mulţime de talente, pe care ar fi minunat să le vedem live. De obicei, când cântăm undeva şi înaintea noastră evoluează o trupă, de obicei una locală, nu o putem urmări, iar apoi, după show, când ascultăm un CD al lor, ne gândim ce frumos ar fi fost să fi putut s-o ascultăm live. Acum avem aceste piese înainte de concert, aşa că vom şti la ce să ne aşteptăm. E şi pentru trupe un mod de a putea fi remarcate. Ar fi fost bine şi pentru noi, la începutul carierei, să avem o astfel de şansă.


Cum vă aşteptaţi să fie show-ul vostru din Piaţa Mare a Sibiului?
Nu ne-am făcut o anume idee, nu ştim la ce să ne aşteptăm, şi asta e bine. Am fost să vedem trupele din seara precedentă. E minunat să susţinem astfel de show-uri, să venim într-un loc complet nou pentru noi şi să trăim pentru prima dată astfel de experienţe. Vom face tot ce ne stă în putinţă să-i facem pe fani să se simtă bine, să cântăm muzica noastră, iar dacă publicul va reacţiona bine şi vom stabili o legătură între noi şi ei, atunci va fi ceva magic. Mulţumim fanilor români pentru susţinere, ne bucurăm foarte mult să fim aici pentru prima dată şi sperăm să revenim cât mai repede în România.

Paul Iancu (Cotidianul)

luni, 16 august 2010

Concertele Guns N' Roses, anulate?


Fanii Guns N' Roses au fost puşi pe jar luni dimineaţă de un anunţ postat pe contul de Twitter al lui Axl Rose. „All upcoming Guns N' Roses dates are officially cancelled. Please contact your place of purchase for any refunds". În traducere - următoarele concerte ar fi anulate, inclusiv cel din Bucureşti, din 21 septembrie, de la Romexpo, iar cei care au cumpărat bilete sunt rugaţi să se adreseze dealerilor pentru a-şi recupera banii.

După trei ore, pe Facebook, trupa a semnalat tweet-ul lui Axl Rose, pe care nu-l confirmă, dar nici nu-l infirmă. La sfârşitul postării amintite, formaţia îşi sfătuieşte fanii să aştepte un anunţ oficial în acest sens, pe Facebook sau pe Twitter.

Mai mult de 600 de internauţi au despicat firul în patru, postând comentarii. Rockerii au încercat să descifreze misterul, dacă se anulează sau nu cele peste 25 de show-uri, programate între 27 august şi 23 octombrie în întreaga Europă.

„Contul lui Axl a fost spart de hackeri", afirmă un mare număr de comentatori, bazându-se pe diverse indicii mărunte. De exemplu, tweet-ul care a pus pe jar fanii Guns N' Roses e primul de până acum postat „via mobile web" şi nu „via Twitter for iPhone".

Până una-alta, se aşteaptă un comunicat oficial din partea Guns N' Roses. Iar acesta nu a apărut până la această oră nici pe site-ul trupei, nici pe conturile de pe Facebook sau de pe MySpace. Nici măcar pe contul lui Axl de pe Twitter nu au apărut alte precizări.

Paul Iancu (Cotidianul)

duminică, 15 august 2010

Artmania 2010. La Sibiu s-au întâlnit din nou arta şi divertismentul de calitate


Între 13 şi 15 august, a cincea ediţie a festivalului sibian a reunit din nou evenimente de calitate: expoziţii, vernisaje şi, bineînţeles, recitalurile din Piaţa Mare, care au constituit punctul central de atracţie al Artmania.

Şi Piaţa Mică a găzduit concerte; aici au cântat în special trupe româneşti: Tiarra, ACT, Sign of Agony şi Grimus. Un drum workshop a fost susţinut de Kai Hahto, bateristul venit în România alături de Swallow the Sun, însă cunoscut mai mult ca membru al grupului finlandez Wintersun.

Evenimente sub egida Artmania au avut loc şi în cluburile din fosta capitală culturală europeană. După miezul nopţii, formaţii româneşti, dar şi artistul german Ian P. Christ au ţinut fanii „în priză" până spre dimineaţă. O expoziţie de grafică a lui Niklas Sundin, chitarist în Dark Tranquillity, şi-a avut vernisajul într-unul dintre cluburile din Piaţa Mică. Muzeele şi-au deschis porţile pentru cei care au cumpărat bilete la festival, oferind reduceri consistente. Bine cunoscutul Brukenthal, dar şi Galeria de Artă Contemporană, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul de Istorie a Farmaciei, Muzeul de Arme şi Trofee de Vânătoare, Complexul Naţional Muzeal Astra şi altele au putut fi vizitate la preţ redus de către posesorii de abonamente Artmania.

Nu au lipsit nici în 2010 concertele de pe scena instalată în Piaţa Mare pentru al doilea an la rând. Trupe de calitate din Finlanda, Suedia, Norvegia, SUA şi Marea Britanie au cântat vineri şi sâmbătă pentru metaliştii români şi străini.


Niklas Sundin, între chitară şi planşa de desen

Deşi a început să deseneze înainte de a învăţa să cânte la chitară, Niklas Sundin e mai cunoscut ca membru în Dark Tranquillity decât ca grafician. Poate mulţi i-au întâlnit numele pe albumele DT sau ale altor trupe, cărora le-a creat designul booklet-urilor. Şi mai puţini i-au cumpărat vreuna dintre cele două cărţi de desene „Gadus Morhua", tipărite în tiraj limitat cu ceva vreme în urmă şi reeditate acum o lună.

Creaţiile sale nu au fost niciodată expuse. Până în august 2010, când chitaristul suedez a acceptat propunerea celor de la Artmania de a aduce cu sine 13 planşe, reunite sub genericul „Ichtys". Lumea acvatică imaginată de Sundin, în desene care ar putea ilustra cu succes vreun volum de nuvele ale lui H.P. Lovecraft, a umplut pereţii clubului Bohemian Flow. Expoziţia a fost vernisată de autorul lucrărilor, care s-a lăsat fotografiat de fani având pe fundal planşele din seria amintită.

Imaginile au la bază desene în creion, care au fost apoi scanate, tratate şi asamblate în colaje, rezultatul fiind un amestec de xilogravură medievală, iconografie religioasă şi desene profane cu temă nautică.


Trăire neogotică versus model iluminist

O expoziţie sub genericul „Gothic - Trăirea neogotică vs modelul iluminist", deschisă în subsolul Muzeului Naţional Brukenthal, amenajat ca într-un film cu vampiri, a disecat fenomenul gothic în artele vizuale. Miturile din spatele poveştii lui Frankenstein ori a lui Dracula au fost descompuse şi analizate, însoţite fiind de imagini sugestive. Ştiinţele moderne încearcă să facă lumină în întunericul din minţile oamenilor din secolele XVIII-XIX: vrăjitoarele, vampirii, savantul nebun, despărţirea sufletului de corp, îngroparea de viu sunt reprezentate în exponatele din beciurile muzeului.

Documentarul finlandez „Punkeri şi adolescenţi" a abordat fenomenul punk şi evoluţia sa în Ţara celor 1.000 de lacuri. De altfel, pe coloana sonoră s-au auzit acordurile a două trupe din generaţii diferite: Pelle Miljoona şi Akupunktio. Realizată în 2008 de Jouko Aaltonen, pelicula a fost proiectată în Piaţa Mică din Sibiu.


Swallow the Sun a dat tonul la concerte

Artmania a continuat tradiţia de a aduce trupe bune pe scena festivalului. Dacă în 2006 au fost HIM şi Amorphis, în 2007 - Anathema şi Within Temptation, în 2008 - Tiamat şi Atrocity, iar anul trecut au fost, printre alţii, Pain, Nightwish şi Opeth, în 2010 au venit alte şase formaţii de calibru.

Cu zece ani de carieră în spate, Swallow the Sun au deschis, vineri, seria recitalurilor. Finlandezii au la activ patru albume apreciate de public şi de critici deopotrivă: „The Morning Never Came" (2003), „Ghosts of Loss" (2005), „Hope" (2007) şi „New Moon" (2009), cel din urmă marcând începutul colaborării cu bateristul Kai Hahto.


După ce au cântat cu o săptămână înainte la Wacken Open Air şi la festivalul portughez Vagos, americanii de la Kamelot au urcat şi ei pe scena din Piaţa Mare. Chitaristul Thomas Youngblood şi colegii săi şi-au entuziasmat fanii cu piese ca „Pendulous Fall" şi „Karma". De la Sibiu au plecat direct spre Festivalul Sziget, unde urmau să cânte după nici 24 de ore. Într-o postare pe Twitter, membrii trupei s-au declarat extaziaţi de cele două spectacole din weekend: „OMG! Sibiu and Budapest were amazing!!". O toamnă plină de concerte îi aşteaptă pe cei de la Kamelot la încheierea sezonului festivalurilor, având deja programat un lung turneu nord-american în septembrie şi octombrie, alături de Leaves' Eyes şi Blackguard.


The Sisters of Mercy au încheiat prima seară. Deşi are numai trei albume la activ, ultimul scos în 1990, grupul şi-a atras o mulţime de fani în urma concertelor live. Atmosfera de mister a fost accentuată prin funcţionarea maşinilor de fum pe tot parcursul concertului, fapt care a îngreunat misiunea fotoreporterilor din faţa scenei. Mai ales după ce aceştia s-au confruntat şi cu pretenţia trupei ca la primele două piese să nu fie făcută nici o fotografie, nici de către pozarii acreditaţi, nici de către cei din public. Şi totuşi, muzica lui Andrew Eldritch i-a încântat pe admiratorii trupei britanice.


Mari nume ale metalului în Piaţa Mare

Dacă prima seară de concerte a fost cea mai slabă din ultimii doi ani, organizatorii s-au revanşat înghesuind în ziua a doua tot ce-au adus mai bun în 2010 la Sibiu. Sirenia lui Morten Veland a venit la Artmania la doar un an după ce în Piaţa Mare a concertat Tristania, un grup al cărui membru fondator este muzicianul norvegian. „The Path to Decay", „Sundown", „The Seventh Summer", „Downfall", „Star-Crossed", „The Other Side", „The Lucid Door", „Meridian", „Led Astray", „Lost In Life" şi „My Mind's Eye" au fost piesele pe care nordicii le-au pregătit pentru publicul român. La fel ca Tristania acum un an (cu Mariangela Demurtas voce feminină), şi Sirenia a venit cu o solistă (relativ) nouă: Ailyn, pe numele său real Pilar Gimenez Garcia, fostă componentă a trupei spaniole El Factor X. Ea a înlocuit-o pe Monika Pedersen în urmă cu doi ani.


„Nu ştim la ce să ne aşteptăm de la concertul nostru de diseară", ne spunea înainte de recital Mikael Stanne, solistul Dark Tranquillity. Însă, indiferent ce şi-ar fi imaginat că se va întâmpla în Piaţa Mare, reacţia publicului i-ar fi depăşit aşteptările. O dată la fiecare două-trei piese, Mikael îşi exprima uimirea faţă de primirea extrem de călduroasă pe care i-a făcut-o publicul român.

Deşi „e prima dată când cântăm aici în cei 20 de ani de carieră, şi e vina noastră că n-am ajuns mai devreme", metaliştii îi ştiau aproape toate piesele - până şi pe cele de pe „We Are The Void", album lansat în martie anul acesta. Downloadat de pe net sau cumpărat de-afară, discul suedezilor a ajuns în playerele românilor înainte de show-ul de la Sibiu.

Dark Tranquillity a venit cu un setlist de 14 piese din diverse perioade ale carierei: „At The Point of Ignition", „The Fatalist", „Focus Shift", „The Wonders at your Feet", „Final Resistance", „Misery's Crown", „Punish My Heaven", „Iridium", „The Lesser Faith", „Dream Oblivion", „Lost To Apathy", „Therein", „The Grandest Accusation", iar pentru final au păstrat „Terminus (Where Death Is Most Alive)".

Mikael a comunicat permanent cu publicul, iar pe scenă a fost neobosit. Nu a stat o clipă locului, mişcându-se dintr-un colţ în celălalt, în timp ce chitariştii Niklas Sundin şi Martin Henriksson şi basistul Daniel Antonsson au făcut şi ei deseori schimb de locuri. Martin Brandstrom (clape) şi Anders Jivarp (tobe) au contribuit şi ei la un show de zile mari. Suedezii au oferit şi au primit energie de la publicul din Sibiu, iar la final au promis că se vor întoarce în ţara noastră cu prima ocazie. Mai rămâne ca şi un promoter român să-i audă şi să-i aducă din nou pe o scenă din România.


Fani ai death metalului rămaşi ca într-o transă la finalul recitalului DT, dar şi admiratorii lui Serj Tankian veniţi în faţa scenei încă din timpul probelor de sunet au rămas să-l asculte pe headlinerul serii. Iar muzicianul american, născut în Liban, dar de origine armeană, fost solist în System of a Down, nu a dezamăgit. Dintre piesele pe care le-a interpretat s-a numărat şi celebra „Lie, Lie, Lie", care face parte din coloana sonoră a serialului „Fear Itself", difuzat şi în România de postul AXN.

Deşi trupele au fost bune, cu un plus pentru cele din a doua seară, Artmania 2010 a avut ghinionul să pice în acelaşi an cu oprirea din România a turneului Sonisphere, cu megaconcerte gen AC/DC, Aerosmith, Guns n' Roses sau Ozzy Osbourne şi, mai mult, cu doar o zi înainte ca Iron Maiden să cânte la Cluj. Chiar şi aşa, numeroşi amatori de metale de calitate s-au strâns în fosta capitală culturală europeană. Cei veniţi de la Wacken (destul de numeroşi, etalându-şi tricourile ediţiei recent încheiate) s-au oprit în Sibiu pentru un „supliment" de muzică bună, în timp ce majoritatea şi-au potolit, măcar pentru o perioadă, foamea de rock cu meniul oferit de Artmania 2010.

Paul Iancu (Cotidianul)