Kobi Farhi (Orphaned Land): „Noi am creat armele, deci tot noi am putea crea şi o lume mai bună"

Orphaned Land a cântat vineri, 6 august, pe Black Stage, una dintre cele două scene principale de la Wacken Open Air. 

După recital, vocalul Kobi Farhi a acordat un interviu în care ne-a vorbit despre cum a reuşit o trupă israeliană să treacă dincolo de fanatisme religioase, dincolo de conflictul dintre evrei şi musulmani, unindu-i pe fani sub semnul muzicii. De altfel, înainte de show, muzicienii au lansat un apel către spectatori să vină fiecare cu steagul ţării sale, pe care să-l fluture pe tot parcursul concertului, pentru a atrage atenţia asupra faptului că, în ciuda diversităţii culturale sau a celei naţionale, metalul îi uneşte pe toţi. Aşezat turceşte, Kobi ne-a spus cât de mult regretă că a trebuit să amâne concertul din Istanbul, din cauza conflictului diplomatic dintre Turcia şi Israel.

Urma să cântaţi la Istanbul în cadrul turneului Sonisphere, dar a trebuit să vă anulaţi acel concert, participând în schimb la Sonisphere România. Care a fost povestea?
Suntem foarte cunoscuţi în Turcia şi am fi dorit să cântăm acolo, dar apoi, din cauza crizei politice dintre Israel şi Turcia, provocată de acea navă interceptată de marina israeliană, cei responsabili cu securitatea Sonisphere Istanbul şi-au exprimat temerea că, dacă noi cântăm acolo, e posibil ca vreun fanatic să încerce să ne facă rău nouă sau să pericliteze festivalul în ansamblu. Să nu uităm cine urma să cânte acolo: trupe ca Metallica, Rammstein... Nu au vrut să aibă nici un fel de probleme. Pentru noi, dar şi pentru fanii noştri turci a fost frustrant, dar am înţeles că e mai bine să lăsăm lucrurile să se mai aşeze, iar în schimb să cântăm pentru publicul din România. A fost o ocazie minunată pentru noi să venim la Bucureşti, lucru care iniţial nu a fost în plan. Aşa că am acceptat să ne susţinem show-ul în România, urmând să programăm un concert în Turcia spre sfârşitul acestui an. E un proverb ebraic care spune că „indiferent ce se întâmplă, la final iese bine".

Chiar dacă nu e o premieră pentru voi să cântaţi în România, a fost primul vostru show în Bucureşti. Cum v-aţi simţit?
Ne place foarte mult în România. Ţara voastră şi Israelul sunt în relaţii foarte bune, iar asta s-a văzut şi în cazul incidentului cu prăbuşirea acelui elicopter, în care şase militari israelieni şi-au pierdut viaţa. În plus, mulţi evrei români trăiesc acum în Israel. România este o ţară pe care o îndrăgim şi mereu ne-a plăcut să cântăm acolo - am participat anterior la două evenimente ale Maximum Rock, dintre care unul în Satu Mare. La Bucureşti a fost însă altceva - un eveniment mare, cu multe capete de afiş, cu un public numeros, datorat poate şi vremii foarte bune... a fost superb.

Faptul că sunteţi din Israel e un mare dezavantaj - nu puteţi cânta în majoritatea ţărilor musulmane.
Da, e frustrant să fii o trupă care nu poate cânta în faţa tuturor fanilor săi, pentru că aceasta e raţiunea de a exista a unei formaţii - să-şi întâlnească fanii, să cânte în faţa lor. E tragic că din cauza acestor politici nu putem susţine show-uri peste tot, dar credem în puterea muzicii, iar muzica poate schimba multe lucruri. Deşi venim din Israel, reprezentăm mai multe grupuri etnice, religioase, iudaici şi creştini deopotrivă. Şi din acest motiv oamenii vin să ne vadă, ne urmează - aceasta e povestea frumoasă a muzicii, a metalului, şi cred că o trupă metal poate face mult mai uşor acest lucru decât artiştii din alte genuri.

Deşi în Israel sunt originile celor trei mari religii ale Cărţii, deşi veniţi din Ţara Sfântă pentru iudei, musulmani şi creştini deopotrivă, vă declaraţi ca nonreligioşi, cum se explică asta?
Nu sunt religios în sensul pe care societatea îl dă acestui termen. Dar sunt religios în sensul de a fi un om mai bun. Cred că, aşa cum toate râurile se varsă în aceeaşi mare, totul se strânge în acelaşi punct: binele. Cred în bine, dar cred că religiile au făcut de asemenea multe greşeli. Au fost atâtea războaie pornite în numele unei divinităţi. Aşadar, sunt religios, dar nu în sensul definit de societate.


Deşi nu cântaţi despre religie, folosiţi o mulţime de simboluri religioase în piese. Chiar azi, pe scenă, ai spus: „Nu sunt Iisus!".
Venim dintr-un loc unde culturile se intersectează, unde cultura şi religia sunt foarte puternice. Israelul în general şi Ierusalimul în special sunt „locuri sfinte". Respectăm aceste elemente cultural-religioase, dar oamenii deseori pot înţelege greşit. Nu suntem o trupă de white metal, nu le predicăm fanilor să meargă la biserică, moschee sau sinagogă, să creadă - sau nu - în Iisus. Le transmitem doar că venim dintr-un loc multicultural. De-asta costumaţia mea poate aduce aminte de Iisus, dar menţionez de fiecare dată că nu sunt Iisus. Nici nu încerc să fiu. Din religie, cred în precepte precum „iubeşte-ţi aproapele", „respectă umanitatea". Dacă nu poţi crea viaţă, nu ai nici un drept să iei viaţa altuia. Asta respect în religii: caritatea, a fi un om mai bun, a-i respecta pe ceilalţi, în ciuda diferenţelor. Încetez să respect o religie atunci când mi se spune „noi suntem adevăraţii reprezentanţi ai lui Dumnezeu, deci pe noi trebuie să ne urmezi". Pot să fiu alături de oricine, dar când aud aceste cuvinte, mă distanţez imediat de cei care le rostesc.

Pe albumul „Mabool" vorbeşti despre cei trei îngeri, care la final eşuează. De ce ai ales acest final?
Oamenii eşuează pentru că sunt prea naivi, pentru că urmează un lider sau altul, un lider politic sau de altă natură. De aceea pe album ne-am concentrat asupra „războinicului luminii". Pe noul nostru disc spunem că acest războinic există în fiecare dintre noi. Dacă reuşeşti să trezeşti acest războinic din tine, atunci nu mai poţi fi păcălit de un politician sau altul, de un lider sau altul, pentru că pur şi simplu obţii cunoaşterea. Atunci vezi că suntem cu toţii egali, că trebuie să ne respectăm între noi. În istorie avem o succesiune de eşecuri, dar oamenii care au credinţă şi speranţă vor trezi într-o bună zi războinicul adormit din interiorul lor, iar acestuia îi dau eu semnificaţia de Mesia, în ideea că aşa putem fi salvaţi. Vom crea o nouă lume, pentru că tot ceea ce se întâmplă a fost conceput de om. Am făcut o lume rea şi acum aşteptăm ca vreun Mesia să vină şi să ne salveze. Noi am făcut armele, tancurile, bombele, deci tot noi am putea crea şi o lume mai bună. Aceasta este ideea noului album şi aceasta este şi ideea prezentării celor trei îngeri de pe „Mabool".

Aţi cântat la Sonisphere, acum la Wacken şi urmează să participaţi şi la Summer Breeze, deci reuniţi într-un singur an trei dintre cele mai importante evenimente ale lumii metal. Sunteţi printre puţinii care reuşiţi asta în 2010. Cum vă simţiţi?
E minunat. Orice ocazie de a ajunge cu muzica noastră la fani şi de a ne spune povestea e minunată. Ne simţim norocoşi să participăm într-un singur an la toate aceste evenimente.


Ce ne puteţi spune despre scena metal din Israel? Sunt tinerii înclinaţi spre metal?
Genul a ajuns destul de popular printre tineri. Însă la 18 ani ei trebuie să satisfacă stagiul militar. Astfel că mulţi dintre cei care au trupe sau care sunt fani trebuie să renunţe la plete pe perioada celor trei ani de armată obligatorie. Asta e pentru ei o mare problemă. Însă avem show-uri mari - acum două luni am deschis pentru Metallica, au fost circa 30.000 de spectatori. Megadeth a fost în Israel, la fel multe alte trupe mari. Scena este foarte dezvoltată, festivalurile şi spectacolele noastre atrag multă lume. Planificăm să filmăm un DVD în Tel Aviv spre finalul anului.

Lucrezi la o carte, „A Tango between God and Satan", care conţine 33 de povestiri. Ce ne poţi spune despre ea?
Nu am lansat-o, pentru că nu am avut timp să o termin. Sunt povestiri personale, unele sunt inspirate din copilărie, altele din perioada din Orphaned Land, altele sunt pur şi simplu poveşti inspirate din viaţă. E viaţa mea, sunt experienţele mele, şi mi s-au întâmplat multe. Într-o bună zi voi lansa această carte. Dar cel puţin în prezent sunt foarte ocupat. Poate mai târziu, când voi mai înainta în vârstă.

V-a luat şase ani să scoateţi „The Never Ending Way of ORwarriOR", în timp ce precedentul album, „Mabool", a apărut după alţi opt. Conceptul pentru „The Never Ending Way..." îl aveaţi deja conturat în 2006, însă a trebuit să aşteptăm până în 2010. Cum se explică aceste pauze atât de lungi?
Ambele albume pe care le-ai amintit conţin foarte mult material. Ambele sunt foarte lungi. „Mabool" are aproape 70 de minute, în timp ce „ORwarriOR" are aproape 80. Am avut nevoie de acest timp pentru a aduna atât de multă muzică. Sunt destule informaţii pe care le descoperi doar ascultând albumele din nou şi din nou. Poate perioada a fost lungă, dar am venit cu un mare volum de muzică. Sperăm însă ca de data aceasta să nu ne mai lăsăm admiratorii să aştepte atâta pentru un nou disc.

Politicienii au tot dreptul să vă invidieze: aţi reuşit să „uniţi" israelieni, musulmani, creştini la show-urile voastre, iar într-o ţară ca Turcia aveţi numeroşi fani. Care este secretul vostru? Cum i-aţi făcut pe oameni să treacă peste prejudecăţi?
Muzica. Într-un cuvânt, muzica. Chiar dacă ai inima împietrită, muzica ţi-o înmoaie. Muzica îţi pătrunde în suflet şi te scoate la lumină. Noi suntem doar mesageri, suntem simpli oameni, dar deţinem cea mai mare sabie din lume - iar aceasta este muzica.


Deşi nu puteţi cânta în anumite ţări, din cauză că aveţi paşapoarte israeliene, fanii vă pot asculta prin intermediul Internetului. Şi totuşi, cum e să nu puteţi să ajungeţi în faţa tuturor admiratorilor voştri?
E foarte trist. Pentru că pentru fiecare artist e important să-şi întâlnească fanii. Totuşi sper că într-o zi muzica va triumfa şi într-o bună zi îi vom întâlni pe toţi.

Credeţi că puteţi sparge barierele ipocriziei?
Cu toţii suntem prizonieri ai acestor bariere. Noi considerăm că Mesia se află în fiecare dintre noi, dar acum suntem cu toţii orbi şi nu putem vedea că suntem toţi la fel. Sper ca într-o zi situaţia să se schimbe.

Spuneaţi că e o problemă cu fericirea în lume, ce înseamnă acest concept pentru tine?
Înseamnă să fii tu însuţi şi atât, ştiind că faci doar ceea ce te ajută să-ţi realizezi visurile, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum vrei. Să te simţi liber, cu cei dragi, cu familia. În cele din urmă, îţi creezi singur propria realitate.

Unul dintre discurile Paradise Lost (ultimul, din 2009) este intitulat „Faith Divides Us - Death Unites Us". Dacă ar fi fost un album al Orphaned Land, cum s-ar fi intitulat, parafrazând sintagma amintită?
Aş fi spus „Music Unites Us"... Şi „Blindness Divides Us". Tipii de la Paradise Lost ne sunt buni prieteni.

Cum e să fiţi ambasadorii rockerilor din întreaga zonă, fie ei israelieni sau arabi?
Mă simt foarte norocos să-i reprezint. În ziua de azi sunt multe trupe care cântă în acea zonă, formaţii din Tunisia, Maroc, Siria, iar noi suntem foarte bucuroşi că suntem portdrapelul grupurilor din regiune.

Dintre aceste trupe, care v-ar putea călca pe urme?
Myrath din Tunisia, formaţii iordaniene precum Bilocate şi multe, multe altele.

Am citit undeva că un fan de-al vostru din Egipt a fost condamnat la închisoare pentru că a fost găsit în posesia unor melodii de-ale voastre. Aţi reuşit să îl recompensaţi cumva pentru suferinţele sale?
Nu l-am întâlnit. Am citit şi eu undeva, într-o carte, dar nu am dat de el. În opinia mea, el este războinicul de care vorbim în piese, pentru că astfel de fani ai metalului sunt cei mai curajoşi oameni din lume. În ţara noastră avem libertate: să ne purtăm tricourile, să mergem la concerte. Astfel de oameni sunt marii războinici. Ei sunt adevăraţii regi, iar noi - doar servitorii lor.

Paul Iancu (Cotidianul)