marți, 27 mai 2008

Valor Kand: “Unii oameni nu ştiu când să se oprească”


În timpul concertului de la Wave Gotik Treffen (din Leipzig, Germania), Valor Kand, solistul formaţiei Christian Death, a fost agresat de un fan al regretatului Rozz Williams, legendarul fondator al trupei. Fiind cu spatele la public, artistul n-a văzut intrusul care a escaladat scena. Acesta din urmă l-a trântit la pământ, cu tot cu chitară, într-o fracţiune de secundă. Deşi afectat de incident, Valor a continuat show-ul, iar la final a acceptat invitaţia la o discuţie despre sex, drugs and rock’n’roll… dar şi despre violenţă.

În primul rând, eşti în regulă?
Da, sunt bine, n-am păţit nimic grav.

Te-ai “revanşat” faţă de cel care te-a trântit pe scenă?
Pe moment, am vrut să-l lovesc şi eu, dar m-am oprit. Ştii, violenţa nu produce decât violenţă. Este o reacţie automată. M-am înfuriat, recunosc, dar m-am abţinut.

Şi s-a mai întâmplat aşa ceva până acum?
Nu mi s-a mai întâmplat să fiu atacat pe scenă. E din cauza celorlalţi tipi din California care îşi revendică numele de Christian Death. Tot timpul mă provoacă, mă vorbesc de rău, pentru că vor să facă parte din ceva ce nu le mai aparţine. Le-a aparţinut, oarecum, acum mulţi ani, iar acum, pentru că trupa Christian Death e cunoscută în toată lumea, vor o parte din succesul nostru. Iar eu n-am cum să-i las să obţină ceva ce nu merită, aşa că voi rămâne ferm pe poziţie.

Trupa a avut o istorie plină de momente tensionate, şi totuşi de fiecare dată aţi mers mai departe…
Aşa este, dar asta e ce ştiu să fac cel mai bine, asta fac de când am părăsit şcoala şi nu mă voi opri până în clipa în care voi muri.

În cazul albumului “Pornographic Messiah”, aţi avut probleme cu grafica de pe copertă. Sunt acum managerii caselor de discuri mai deschişi la minte?
Varianta finală a coperţii acelui album nu-mi place deloc, dar versiunea iniţială nu a putut trece cu nici un chip. Din fericire pentru noi, cu actualul producător, Season of Mist, nu am avut absolut nici o problemă, dimpotrivă. Sunt oameni cu care te poţi înţelege.

Dat fiind că sunteţi o trupă americană, dar mesajul pe care-l transmiteţi nu e deloc unul “ortodox”, nu pot să nu te întreb: cum vezi viitorul SUA după alegerile prezidenţiale din acest an?
Multor oameni nu le place George W. Bush. Însă pentru mine, oricine i-ar lua locul la Casa Albă, nu va însemna o diferenţă. Şi asta deoarece candidatul care va fi ales va depinde de oamenii care îi finanţează campania, care se ocupă de “promovarea” lui. Este ca în cazul trupelor care, indiferent cât de slabe sunt, beneficiază de promovarea caselor de discuri, iar publicul le alege doar pentru imaginea care le-a fost creată. Preşedinţii sunt desemnaţi de oamenii cu bani, iar cetăţenii au doar impresia că au libertatea de a alege, când de fapt tocmai libertatea le lipseşte. Însă cei bogaţi le oferă această iluzie, pentru ca muncitorii să producă şi mai mulţi bani pentru a le umple conturile.

În multe cronici ale celui mai recent album (“American Inquisition”, 2007), piesa “Dexter Said No To Methadone” are titlul trunchiat, “Dexter Said No”. Denotă aceasta o teamă a autorilor acestor articole faţă de titlul original?
Poate. Tocmai de aceea am şi compus această melodie. Versurile vorbesc despre ce se întâmplă într-o regiune din statul Maine. Acolo, existenţa se câştigă cu mari sacrificii, oamenii muncesc din greu, iar deseori suferă accidente de muncă. În special pescarii apelează la medic, iar aceştia le prescriu analgezice precum oxycodone şi alte opiacee. Însă acestea creează dependenţă, iar în momentul în care se prezintă din nou la cabinet, sunt refuzaţi. Sub pretextul că acum sunt dependenţi de opiaceul respectiv, deci nu mai pot primi o reţetă pentru o substanţă care n-ar mai fi folosită ca un medicament, ci ca un drog. Privat de calmante, dar dependent de ele, acel individ ajunge să consume halucinogene puternice, precum heroina, pe care le procură de la traficanţii de pe stradă. Clinicile care oferă metadonă ar putea îmbunătăţi situaţia acestor - deja - heroinomani, dar în unele locuri din America le este permisă funcţionarea, iar în altele nu.

Se spune că ai cunoaşte fenomenul din interior. Cât adevăr e în această afirmaţie?
Să punem problema în felul următor: oamenii au folosit alcoolul şi diverse substanţe timp de mii de ani, dar uneori utilizarea lor a fost interzisă prin lege - vezi perioada prohibiţiei. Mai mult, unii oameni consumă un păhărel de vin la masă, în timp ce alţii beau până când devin inconştienţi. Unii pot priza o doză mică dintr-un narcotic uşor, alţii sunt dependenţi. Îţi pot spune asta: eu unul nu îmi înfig ace în braţ. Însă vinul, alcoolul, consumate cu moderaţie, pot face parte dintre micile plăceri ale vieţii. Dacă îţi ştii limitele şi poţi fi sigur că nu le depăşeşti, e OK. Cred că ar trebui ca oamenii să aibă libertate şi din acest punct de vedere. America e o ţară liberă, dar totul e ilegal. Eu aş vrea ca oamenii să aibă dreptul să facă orice vor - şi oricând vor - cu propriul corp. Aş merge şi mai departe: dacă o persoană a ajuns la limită şi vrea să se sinucidă, ar trebui să aibă acest drept.

E o linie subţire între uzul şi abuzul de substanţe…
Aşa este, iar mulţi nu ştiu când să se oprească. Majoritatea oamenilor au o problemă când vine vorba de a spune “stop”. De exemplu, în Italia mulţi cresc cu paharul de vin pe masă, în timp ce în ţări ca SUA sau Suedia alcoolul are preţuri prohibitive. Rezultatul este că în Italia alcoolismul nu este o problemă, iar în alte părţi ale lumii sunt foarte mulţi dependenţi de alcool. Cred că, dacă au libertate, oamenii sfârşesc prin a face alegerea corectă. Şi asta pentru că, atunci când li se spune că un lucru este interzis, indivizii tânjesc şi mai mult după acel lucru.

Revenind la muzică - ce concerte mai aveţi în Europa?
După M’era Luna, a doua mare reuniune a gothicilor, mai avem programate două concerte în Suedia şi câte unul în Danemarca şi Norvegia. Apoi s-ar putea să participăm la un festival pe malul Mării Negre. Aşadar, e foarte posibil să ajungem în România. Însă nu este nimic sigur deocamdată.

Christian Death, o istorie tumultuoasă

Formaţia a fost înfiinţată în Los Angeles, în 1979, de Rozz Williams, iar primul album, “Only Theatre of Pain” (1982), a marcat naşterea curentului deathrock în Statele Unite şi a influenţat multe trupe de gothic rock. Trupa a suferit numeroase modificări de componenţă, iar la scurt timp după lansarea acestui disc s-a destrămat. Astfel că oferta casei de discuri franceze L’invitation au Suicide de a reedita în Europa “Only Theatre Of Pain” l-a găsit pe Rozz fără colegi, el fiind nevoit să “adopte” sub numele de Christian Death o trupă întreagă, Pompeii 99, din care făcea parte şi Valor Kand. După încă două albume, Rozz a decis să părăsească grupul, chiar în ajunul unui turneu european, astfel că Valor a devenit liderul formaţiei, postură păstrată până azi. Christian Death a înregistrat alte câteva albume fără Rozz, însă statutul acestuia din urmă, de fondator al grupului, i-a determinat pe promotori să-i propună o serie de concerte alături de un alt membru al primei formule, Rikk Agnew, sub numele de Christian Death, chiar dacă de ani buni cei doi nu mai avuseseră nici o legătură cu formaţia condusă acum de Valor. Ba mai mult, au înregistrat şi trei albume, spre nemulţumirea lui Kand. Moartea lui Rozz, care s-a sinucis pe 1 aprilie 1998, a complicat şi mai mult problema numelui trupei, revendicat de Agnew şi de Valor deopotrivă. Astfel că, la ediţia 2008 a Wave Gotik Treffen, pe afiş au apărut atât Christian Death, cât şi CD 1334.  

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

sâmbătă, 24 mai 2008

Rocker şi zînă aparent nevinovată. Noni Hutterrer, un jongler cu "bicicletă" şi şuviţă albă


Noi i-am ridicat mingea la plasă, iar el a început să jongleze. Cu cuvintele. Noni Hutterrer, artist în arenă şi PR la circ, ne-a dezvăluit cum e să fii rocker în viaţa de zi cu zi şi, uneori, balerină în manej.

Într-un spectacol ai avut rol de "balerină". Cum te-ai simţit purtând fustă? 
Noni Hutterrer: Am purtat fustă de balerină în două spectacole. Prima oară s-a întâmplat în 2001, în spectacolul "Brasil, Brasil", şi a doua oară la cea de-a treia ediţie a Galelor Circului, în 2003. Deci, s-ar putea zice că începusem să-mi intru în "mână", sau picioare, dacă vrei, cu acest rol. Există un moment pe care dacă-l depăşeşti, poţi trece la următoarea fază: momentul critic în care pricepi că fermoarul unei fuste nu este şliţul pantalonilor şi vine într-o parte, nu în faţă.

Cum e să fii rocker adevărat şi în acelaşi timp "dansatoare" la circ?
Pentru că realizez o emisiune la radio, implicarea în muzica rock este mult mai mare acum. În spectacolul "Brasil, Brasil" eram o "dansatoare" cât se poate de rock: costumul meu de lycra, inclusiv fusta, era negru ca întunericul pădurilor din Nordul îngheţat. În afară de asta, pentru machiaj, foloseam nuanţe foarte deschise de fond de ten, conturul ochilor era accentuat cu creion negru, tatuajele erau expuse în toată splendoarea lor, aşa că iată cât negru şi cât rock puteau fi într-o zână aparent nevinovată.

Nu prea s-au văzut jongleri care să poarte ochelari. De ce nu renunţi la "bicicletă" în timpul spectacolelor?
Norocul meu că sufăr de astigmatism şi că nu sunt miop! Văd recuzita cu care jonglez, aşa că nu asta e problema. În rarele momente când am jonglat cu ochelarii pe nas, s-a întâmplat numai în emisiunile de divertisment, iar acolo e altceva. E mai lejer. În unele cazuri, e posibil să fi uitat ochelarii pe nas şi să mă fi mirat şi eu cât de bine văd la distanţă. La bicicletă nu renunţ pentru că e una dintre plăcerile mele. Chiar anul trecut mi-am schimbat un fier ieftin, marfă de supermarket, cu o "Doamnă bicicletă", nu de alta, dar îmi revenise pofta de a mă da iarăşi prin bălării, pe două roţi. Acum, sunt un ochelarist biciclist. Sau invers.

Câte bile albe ai şi câte negre?
Recunosc că suma bilelor negre o depăşeşte cu ani-lumină pe cea a bilelor albe, căci aşa îi stă bine unui rocker adevărat, nu? Am citit întâmplător un articol în care se povestea cât de mult atrag personalităţile celor mai negre bile din istorie. Chestia asta mi se pare mai fascinantă decât povestea în sine, drept pentru care mi-am cumpărat un marker negru, permanent, cu care o să încep să colorez toate bilele albe ce mi-au rămas în portofoliu. Măcar aşa să ajung şi eu celebru... Omu’ care a colorat cu negru bilele albe, sună mişto, este?

Câte ţi-au căzut în cap până ţi-au intrat în reflex?
La propriu au început să-mi cadă în cap abia în momentul în care am fost nevoit să mă administrez de unul singur. Plata facturilor lunare e un exerciţiu de mare risc, pe bune! Entorse, fracturi, stop cardio-respirator sunt numai câteva dintre riscurile la care te expui. În lunile de iarnă, dacă socotesc în leii vechi, facturile au mai multe zerouri în coadă decât bilele albe cu care am reuşit eu vreodată să jonglez!

Ce ştii să faci în arenă şi ce nu ştii să faci în casă?
Nu m-am priceput niciodată la politică, fotbal şi sex. Nici în arenă, nici acasă.

Care a fost cea mai importantă "jonglerie" pe care ai făcut-o în afara circului?
O să-ţi răspund cu un şablon: încă nu am făcut-o. E un răspuns second hand, dar prefer o variantă de fugă pentru că întrebarea mă cam pune pe gânduri. Of, cum facem, că, uite, la capitolul ăsta sunt plicticos. N-am nici un răspuns la îndemână. Dacă la şcoală, în clasa I, am primit premiul I, cu coroniţă şi nota 10 la purtare se pune?

Imaginează-te în manej... a trois. Cine ar fi celelalte două persoane cu care ţi-ai dori să lucrezi?
"În manej a trois" am făcut-o şi mai rău decât atât! Pe vremuri am lucrat într-o trupă de 11 persoane, deci era o treabă în grup, nu aşa...

Cine ţi-a scos peri albi? Mai precis, când ţi-a apărut şuviţa?
Şuviţa este un element decorativ care mă însoţeşte din fragedă copilărie, iar cele câteva fire de păr alb de atunci au fost observate de frizerul fără scrupule care mi-a secerat frumoasele bucle infantile, înainte de primul meu 15 septembrie. Mare parte din actualul snop de fire albe mi-a fost scos de un ansamblu de motive, general definite de către Mircea Badea: "Trăim în România".

De unde ţi se trag numele şi prenumele? Numele e lăsat moştenire de bunicul din partea tatălui, el fiind de origine germană. Nici acum nu mi-e clar de ce nu a rămas în Germania lui şi a venit aici, dar e prea târziu să mai aflu răspunsul. Prenumele are o poveste mai romanţată. Maică-mea voia fată, iar medicul cu care a născut a prezis un băiat, aşa că a rămas stabilit că dacă cumva se adevereşte şi se naşte un băiat, să i se zică Noni, după numele doctorului.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

luni, 19 mai 2008

Wave Gotik Treffen - Festin gothic în Leipzig


Marea familie gotică s-a reunit la jumătatea lunii mai, la festivalul Wave Gotik Treffen, în Leipzig, Germania. Gothicul nu se limitează doar la muzică de scuturat din plete, ci e un adevărat stil de viaţă. Aşa se face că evenimentul din Leipzig a conţinut câte o felie de bucurie pe gustul tuturor. 

Desfăşurat între 9 şi 12 mai, WGT a fost, ca în fiecare an, mult mai mult decât un festival de muzică, singura problemă a participanţilor fiind să aleagă din multitudinea de oferte. "Misiunea" fiecăruia a fost să călătorească de-a lungul şi de-a latul oraşului, între cele nu mai puţin de 26 de locaţii, să urmărească recitaluri, să facă shopping în cel mai mare târg de haine şi accesorii, să petreacă până la răsăritul soarelui, iar norocoşii să găsească timp şi pentru masă şi odihnă. Astfel că pentru fiecare dintre cei peste 20.000 de participanţi, WGT a fost o experienţă individuală în capitala mondială a gothicului.

WGT PE FAŢĂ ŞI PE DOS. Curentul gothic nu înseamnă, aşa cum cred unii, oameni supăraţi pe viaţă, ci am văzut stând laolaltă atât purtători de cruci întoarse, cât şi cu ele puse "în poziţie ortodoxă". Ba mai mult, magazinele de accesorii ofereau crucifixuri cu atârnătoare la ambele capete, pentru ca posesorul să o poarte cum vrea. Dacă la noi chiar şi un tricou cu cranii atrage priviri suspicioase, pentru nemţi gothicul înseamnă cu totul altceva: muzică, poezie, film, teatru, într-un cuvânt cultură. În catedrale s-a putut intra chiar şi în ţinută de concert. Mai mult, bisericile însele s-au aliniat la festival, două importante lăcaşe de cult deschizându-şi porţile participanţilor la WGT: Catedrala Sf. Toma a găzduit un concert de muzică medievală şi renascentistă, în timp ce la Sf. Petru a avut loc evenimentul "Gothic Christ", ce a cuprins, printre altele, un recital de orgă. Atmosfera vechilor burguri a fost reînviată de menestreli şi saltimbanci moderni, care cântau cu aceeaşi virtuozitate la cimpoi, tobă şi… chitări electrice, iar la final îşi scandau adresa paginii de web şi invitau doritorii să le cumpere CD-urile ("A se asculta cu acordul… istoricilor", erau atenţionaţi cumpărătorii pe coperta albumului trupei de comedie Nachtwindheim). În Piaţa Medievală şi în Satul Păgân s-au desfăşurat târguri de obiecte lucrate de mână, iar "spiriduşii" şi "călugării" vindeau mied în carafe.

CLASIC. Doar pentru români ar fi o contradicţie în termeni prezenţa muzicii clasice la un festival de rock. Şi totuşi, Verdi şi Schubert au convieţuit sub umbrela WGT cu trupele metal. La Krystallpalast, amatorii s-au putut delecta (şi nu din snobism, ca la noi) cu "Winterreise", cele 24 de lieduri scrise de Wilhelm Müller şi puse pe note de Franz Schubert. La Opera din Leipzig a avut loc premiera capodoperei "La Traviata" de Giuseppe Verdi, în timp ce în Casa Mendelssohn prezenţa a depăşit toate aşteptările: melomanii au savurat compoziţii de Faure, Debussy şi Ravel, îmbinate cu poezia lui Baudelaire. De altfel, poetul francez e la loc de cinste în pantheonul gothic, însăşi opera sa fiind sursă de inspiraţie pentru multe trupe din zona dark. România a avut o reprezentantă la acest festival, dar nu la capitolul rock. Pianista Carmen Ştefănescu, stabilită chiar în Leipzig, şi ceilalţi muzicieni din Con Pasion Trio au umplut sala din Mendelssohn-Haus, publicul stând inclusiv pe scări. La Krystallpalast, la pian s-a aflat o interpretă din Orientul Îndepărtat, Ayako Tanaka. Pasionaţii de literatură au avut de optat între lecturile din autori ca Edgar Allan Poe ­ în FHL Club ­ şi un tur al oraşului alături de scriitorul Henner Kotte, autor de romane poliţiste.

ŢINUTE… ÎN LESĂ. Complexul Agra, epicentrul festivalului, a cuprins, ­ în afară de săli de concert, ­ un camping pentru 10.000 de persoane, plus o imensă hală, mare cât Polivalenta bucureşteană, în care şi-au instalat standurile cele mai importante firme de vestimentaţie dark, o adevărată peşteră a lui Aladin pentru gothici. N-au lipsit de pe tarabe CD-urile, ba chiar şi accesorii pentru amatorii de bondage şi SM. De altfel, în programul oficial al WGT a fost inclusă şi o "petrecere a fetişurilor", ce a programat performance-uri intitulate sugestiv, "Dancing in Ropes" sau "Romance and Surrender". Accesorii din această categorie puteau fi văzute prin tot oraşul: "stăpâne" în costume de latex îşi purtau "sclavii" în lesă, printre Lolite şi "asistente" în halate pătate cu vopsea imitând sângele. În materie de costume, imaginaţia nu a avut limite: domniţe şi principese se intersectau cu "plasticate" în vestimentaţii futuriste. S-au purtat fustele. La bărbaţi. De la kilturi, la şorturi gen măcelar. Ba chiar şi corsete, tot la bărbaţi. Până şi ziariştii şi-au ales un look în ton cu evenimentul: o jurnalistă din Italia a optat pentru o rochie gen secolul al XVIII-lea, ce i-a atras porecla de "balena nera" din cauza volanelor prea umflate, iar unul dintre reporterii suedezi îşi etala creasta la intrarea în zona rezervată fotografilor acreditaţi. "Iisus" şi "Satana" au circulat cu acelaşi tramvai. Garniturile de pe liniile 11 şi 16, care uneau centrul oraşului de principalele săli de concert ­ - Schauspielhaus, Parkbuhne, Kohlrabizirkus, Werk II şi, bineînţeles, Agra ­ - erau mereu pline de oameni în negru, costumaţi care mai de care mai întunecat, în ton cu sound-ul celor peste 170 de trupe trecute pe lista WGT 2008.

DE TOATE PENTRU TOŢI. Berea a fost la loc de cinste, că doar ne aflăm în Germania. A fost servită în toate punctele fierbinţi, în pahare cu sigla WGT. În sticle personalizate s-a vândut şi "tăria" festivalului. Pentru cei cu gusturi rafinate, absintheria Sixtina de pe Katherinenstrasse oferea licoarea preferată de Baudelaire, în 51 de sortimente, în top aflându-se, se putea altfel, "Fleurs du mal", alături de "Mata Hari", "Grune fee", "Antiqua formula" şi "Seeteufel". Clubul, mereu plin până la refuz, a mai găzduit expoziţii, proiecţii, şedinţe foto în criptă, lecturi şi petreceri. În complexul Cinestar au fost proiecţii de filme şi DVD-uri, precum şi lansări şi sesiuni de autografe. Multe ar mai fi de povestit, atât de multe încât organizatorii au scos chiar o carte a întâlnirii de anul acesta, ediţie glossy în 160 de pagini, însoţită de un CD, pentru cei care şi-au dorit un ghid atotcuprinzător şi, simultan, un suvenir ilustrat.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)

vineri, 16 mai 2008

Familia gothică s-a întâlnit din nou în Leipzig


Cei peste 20.000 de participanţi la WGT au avut parte de tot ce înseamnă gothic: de la acorduri dark metal şi industrial până la muzică clasică sau celtică, de la poezia lui Baudelaire la sesiuni de autografe, de la expoziţii de obiecte medievale, create manual, până la petreceri bondage şi SM. 

Cinci scene au fost rezervate concertelor susţinute de cele peste 170 de trupe, întregul oraş transformându-se într-o scenă a paradei costumelor purtate de fani, de la kilturi scoţiene sau fuste de piele la “contesele” în ţinute fastuoase şi umbreluţe negre pentru a se feri de soare. N-au lipsit din personajele specifice tipologiei dark: mireasa moartă, văduva neagră, ba chiar un diavol cu coarne sau un Iisus purtându-şi coroana de spini deasupra ochilor scăldaţi în “lacrimi” de fard negru. Chiar dacă prin număr nu s-a atins recordul de acum opt ani, când nu mai puţin de 300 de trupe au concertat la WGT, ediţia 2008 a excelat prin “greutatea” formaţiilor prezente. 

În prima seară, Paradise Lost şi-a prezentat în avanpremieră DVD-ul “The Anatomy of Melancholy”, ce va fi lansat pe 23 mai. Vizionarea a fost urmată de o sesiune de autografe, după care britanicii s-au grăbit să ajungă la Agra Halle, pentru recitalul de la miezul nopţii. Tot în seara de vineri au concertat alte două nume grele: norvegienii de la Tristania (cu Mariangela Demurtas, solista născută în Sardinia preluând toamna trecută poziţia lăsată liberă de Vibeke Stene) şi noua trupă a Tarjei Turunen, fosta voce a trupei Nightwish. Şi cum un eveniment gothic metal nu există fără suedezi, sâmbătă seară Tiamat s-a aflat la primul concert de după lansarea CD-ului “Amanethes”, după o “tăcere” de cinci ani, în care au produs doar două albume “best of”. Johan&Co. au fost precedaţi, printre alţii, de conaţionalii lor de la Lake of Tears şi de finlandezii de la Battlelore, în timp ce alţi suedezi, Covenant, au cântat în Agra Halle, în deschidere la Northern Lite. 

Nemţii au răspuns invaziei scandinave prin trupele locale în plină afirmare: arena din Parcul Clara Zetkin a găzduit, printre altele, recitalul Jesus on Extasy. Al doilea disc al JoE, “Beloved Enemy”, proaspăt lansat pe 2 mai, domină deja topurile de gen din Germania. Tot sâmbătă, bulgarii de la Irfan au încântat prin piesele lor atmosferice cu influenţe orientale, vocea Vladislavei Todorova creând o atmosferă onirică în sala teatrului din Leipzig. Duminică, pe scena de la Agra au evoluat London after Midnight, în timp ce “concertul de la miezul nopţii” a fost susţinut de Fields of the Nephilim. Welle: Erdball, Suicidal Romance şi Neurotic Fish sunt numai câteva dintre trupele care au mai urcat pe diversele scene în a treia zi a festivalului. 

Cele două formaţii californiene care îşi dispută titulatura Christian Death au fost programate în zile diferite, dar asta nu i-a scutit pe organizatori de un eveniment neplăcut. Deşi au trecut zece ani de când s-a sinucis Rozz Williams, cel care a fondat CD în 1979, resentimentele nu s-au atenuat: în timpul concertului Christian Death de luni, liderul trupei, Valor Kand, a fost agresat verbal încă de la primele acorduri de către un grup de fani ai CD 1334 - trupă având în componenţă doi membri ai formulei iniţiale a CD şi pe văduva lui Rozz. Unul dintre spectatori chiar a urcat pe scenă la un moment dat, a sărit asupra solistului şi l-a trântit, cu tot cu chitară, la podea. Până să intervină forţele de ordine, agresorul şi-a primit porţia de pumni chiar de la membrii trupei, bodyguarzii intervenind mai mult pentru a-l scăpa din mâinile muzicienilor pe turbulentul transformat în victimă. Incidentul a fost repede uitat, la finalul show-ului Christian Death fanii plecând spre concertul care a încheiat recitalurile de la WGT: Corvus Corax, în complexul Agra. 

Cum gothic înseamnă mai mult decât un stil de muzică, fiind la urma urmei un stil de viaţă, Wave Gotik Treffen a cuprins elemente ale tuturor artelor ţinute la mare cinste de adepţii genului. Filmul, teatrul, fotografia au ocupat părţi însemnate ale programului acestei manifestări. Şi, cum nimic nu e mai aproape de inima gothicului decât poezia lui Charles Baudelaire, evenimentul nu putea fi lipsit de versurile autorului “Florilor răului”. În cadrul unei “Seri franceze”, lecturile din Baudelaire s-au îmbinat cu muzica unor compozitori din Hexagon, la fel de celebri. Creaţii de Debussy, Ravel, Faure au fost interpretate de Con Pasion Trio, grup din care face parte şi pianista de origine română Carmen Ştefănescu. Petrecerea de final a avut loc luni noapte în clubul Darkflower, gothicii urmând să se reîntâlnească anul viitor, tot de Pfingsten (Rusalii), în ultimul weekend al lunii mai, când WGT va ajunge la “majorat”, respectiv la cea de-a 18-a ediţie. 

Paul Iancu (Cotidianul)

luni, 12 mai 2008

Peste 170 de trupe la Wave Gotik Treffen


Zilele acestea se desfăşoară în Leipzig cea de-a 17-a ediţie a Festivalului Wave Gotik Treffen. În perioada 9-12 mai, WGT strânge cel mai consistent lineup de până acum. 

Peste 170 de trupe concertează în diverse puncte ale oraşului. Chiar dacă numeric nu s-a depăşit recordul din 2000 (300 de trupe), în 2008 sunt totuşi cele mai multe capete de afiş din zona gothic: Paradise Lost, Tristania, Tarja Turunen, Lake of Tears, Jesus on Extasy, Tiamat sau Christian Death. Fanii au avut de unde alege, ba mai mult, fiind atât de multe atracţii, au trebuit să renunţe la unele evenimente pentru a participa la altele, şi asta şi din cauza distanţelor mari dintre săli.

Şi trupele au avut un program încărcat: Paradise Lost şi-a prezentat în avanpremieră DVD-ul „The Anatomy of Melancholy“, care va ajunge în magazinele din Germania la 23 mai. Jesus on Extasy a avut primul concert de după lansarea celui de-al doilea album, „Beloved Enemy“, iar Tiamat şi-a promovat cel mai recent produs discografic, „Amanethes“. Festivalul nu se reduce numai la concerte rock, ci este un adevărat eveniment cultural, ce cuprinde expoziţii, lansări, filme, documentare, teatru, muzică clasică, lectură, poezie, sesiuni de autografe etc. Pe lângă manifestările din programul oficial, multe cluburi organizează party-uri tematice, astfel că activităţile se întind la unii până spre miezul nopţii, iar la alţii până după răsăritul soarelui.

Piaţa Medievală şi Satul Păgân găzduiesc expoziţii cu vânzare, de unde pot fi achiziţionate tot felul de suveniruri gotice şi medievale. Un alt punct important este complexul Agra, în care se află atât zona corturilor, cât şi standuri ale celor mai importante firme de vestimentaţie şi accesorii dark. Numărul mare de locaţii (peste 25) transformă întregul oraş într-o scenă, dacă ar fi să ne referim numai la parada ţinutelor, miile de gothici fiind costumaţi special pentru eveniment. WGT, cel mai mare festival de gen din Germania şi chiar din întreaga Europă, se va termina oficial luni seară, cu petrecerea de închidere, găzduită de Darkflower, dar DJ-ii din cluburi îi vor ţine pe gothici cel puţin încă o zi în oraş.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional) - corespondenţă din Leipzig

luni, 5 mai 2008

WGT - Gothici din toate ţările, (re)uniţi-vă!


Festivalul german Wave Gotik Treffen strânge cel mai consistent lineup de până acum. Printre cele peste 170 de trupe care au confirmat participarea se numără Paradise Lost, Lake of Tears, Tristania, Christian Death, Jesus on Extasy, Tiamat sau Tarja Turunen. 

Între 9 şi 12 mai, Leipzigul va găzdui întâlnirea ("Treffen") fanilor dark cu idolii lor. Evenimentul nu se limitează doar la muzică, ci mai cuprinde expoziţii şi târguri de suveniruri etc. Neoficial, aproape 30.000 de participanţi vizitează an de an oraşul german, fapt care face din WGT cel mai frecventat festival de gen din Europa. Prima încercare de "întâlnire" a avut loc în 1987, la Potsdam, însă "psihoza" comunistă a făcut ca evenimentul să se desfăşoare la limita legii, astfel că au venit doar câteva sute de tineri. Căderea Cortinei de fier a favorizat însă permanentizarea WGT. Pornit din Clubul Eiskeller, din Leipzig, festivalul a avut ca "vârf" ediţia din 2000, cu peste 300 de trupe şi peste 27.000 de participanţi. Cu timpul, s-a format un public fidel, care revine an de an. Şi trupele se întorc cu plăcere în Leipzig: Moonspell a cântat la trei ediţii, Haggard - la cinci, recordul fiind deţinut de Subway to Sally, cu nu mai puţin de şapte prezenţe.

2008. Şi în acest an, manifestările vor începe în joia de dinainte de Rusalii (Pfingsten). Mai mult de 20 de locaţii răspândite în tot oraşul vor găzdui desfăşurarea de forţe: de la trupe de folk acustic şi ambiental la deathrock şi electro/industrial, de la târguri de obiecte de inspiraţie medievală sau vikingă la lansări de CD-uri şi filme, de la teatru neconvenţional şi muzică clasică la petreceri în cluburi. Complexul Markkleeberg (10.000 de locuri), cu expoziţia pe care o găzduieşte pe toată durata WGT, este probabil cel mai cunoscut loc de întâlnire din lume pentru "marea familie dark". Preţurile biletelor variază între 58 şi 94 de euro şi includ diverse facilităţi. Mai multe informaţii puteţi găsi pe site-ul evenimentului, www.wave-gotik-treffen.de.

Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)