Dark Tranquillity, despre omul ca un cimitir al vieţii netrăite

Cu doar câteva ore înainte de concertul pe care urmau să-l susţină pe scena Festivalului Artmania de la Sibiu, i-am abordat pe cei de la Dark Tranquillity pentru un interviu. Vocalul Mikael Stanne şi chitaristul Niklas Sundin au vorbit pentru cotidianul.ro despre cei douăzeci de ani de carieră, serbaţi toamna trecută, despre cel mai recent CD al lor, „We Are The Void", lansat cu doar câteva luni în urmă, şi despre sentimentele lor înaintea concertului ce urma să aibă loc în Piaţa Mare. Primul lor concert în România nu va fi şi ultimul - ne-au asigurat de asta atât în interviu, cât mai ales în timpul recitalului, impresionaţi fiind de reacţia neaşteptat de bună a publicului.

După mai bine de 20 de ani, ajungeţi şi în România. Cum vi se pare până acum?
E nemaipomenit. Mai ales că am avut această ocazie de a sta o zi în plus, într-o ţară unde n-am mai fost. De obicei venim dimineaţa, seara ne facem show-ul, apoi plecăm. Aici am avut luxul de a veni cu o zi înainte de show, de a vedea concertele din prima seară, să ne plimbăm prin oraş etc. Am fost foarte impresionaţi, este un oraş frumos, iar toată lumea se poartă foarte bine cu noi.

Anul trecut aţi sărbătorit „20 de ani de excelenţă", cum vi se pare?
Cam greu îţi vine să crezi că au trecut atâţia ani. Noi ne simţim mândri că am reuşit să rezistăm atâta vreme, fără a face nici un fel de compromis. Suntem doar noi şase, creăm muzică împreună, n-am încercat niciodată să fim comerciali sau să fim acceptaţi de altcineva. Asta e, dacă oamenilor le place ce facem, bine. Acesta e lucrul de care suntem mândri cel mai mult.


Vorbind despre autocarul vostru de turneu, îl numeaţi „submarinul pe roţi".
Într-adevăr, suntem în el vreo 15-16 oameni, uneori timp de câte două luni. Poţi trage până şi draperiile, încât lumina zilei să nu te deranjeze, să rămâi concentrat asupra show-ului ce urmează. Am petrecut atât de mult timp într-un astfel de mediu, nu pot defini drept „rău de mare" ce am simţit, dar uneori e o experienţă suprarealistă.

În istoria trupei n-aţi avut decât trei schimbări de componenţă, la plecările lui Anders Friden (acum în In Flames), Fredrik Johansson şi Mikael Niklasson. Patru dintre voi sunteţi în trupă de la început, iar Martin Branstrom a fost primul şi singurul care a cântat la clape în Dark Tranquillity. Deşi un lineup constant implică crearea unor relaţii între muzicieni, o mai bună comunicare între ei, un membru nou înseamnă deseori un suflu nou. Cum vezi această dilemă?
Am avut parte, cum spuneai, de trei schimbări, toate fiind impuse de motive exterioare. Au fost momente când îţi dai seama că nu mai poţi continua şi simţi nevoia să schimbi această situaţie. Şi se simte când vine cineva nou. Când i s-a alăturat Fredrik, prin 1993, o mulţime de schimbări au survenit. Martin Brandstrom a însemnat nu numai un membru în plus, ci şi un instrument în plus. Daniel, de asemenea, a adus o mulţime de idei noi. Aşadar, o astfel de schimbare înseamnă un nou punct de plecare, o revitalizare a trupei. De ce nu, avem cu cine vorbi. Avem cu cine schimba idei. Şi totuşi, toţi cei care au venit de-a lungul timpului în Dark Tranquillity sunt vechi prieteni de-ai noştri, cu mulţi ne ştim de circa 10 ani sau mai mult, avem cu toţii acelaşi background. Cu Daniel, de exemplu, ne ştiam încă din vremea când am înfiinţat trupa. Pe Martin Brandstrom îl cunoşteam de 6-7 ani. Ca atare nu se poate spune că am adus persoane total străine de DT. Eu, Niklas, Martin şi Anders am crescut împreună pe aceeaşi stradă din Goteborg. Ar fi straniu să aducem pe cineva complet străin, mai ales după atâta vreme. Oamenii ne întreabă deseori cum de reuşim să ţinem trupa atât de vie, de proaspătă după atâţia ani, iar noi le explicăm că tocmai această păstrare a patru-cinci membri din formula originală a contribuit la asta. Aducerea cuiva nou înseamnă şi pierderea a ceva din identitatea de până atunci a trupei. Am început să cântăm de la o vârstă mică, 14, 15 ani poate. La scurt timp după aceea, trupa pe care am format-o atunci a devenit parte importantă a vieţii noastre. Aceia sunt anii la care te formezi, la care decizi ce vei face mai târziu cu viaţa ta. Iar trupa a devenit acel ceva pentru noi. A fost mereu punctul central din viaţa noastră, pe care ne-am concentrat cel mai mult. Îmi e imposibil acum să-mi imaginez cum ar fi viaţa mea fără trupă.


Unul dintre locurile deosebite unde cântaţi - şi unde veţi cânta din nou la scurtă vreme după concertul de la Sibiu - este în cadrul evenimentelor organizate de CloseUp pe navele companiei Silja, în timpul croazierelor pe mare. Cum vedeţi voi ca artişti un astfel de recital?
E o nebunie, e minunat, ador faptul că eşti pe o navă, undeva în mijlocul mării, între Suedia şi Finlanda, e plin de rockeri, nici ei şi nici tu nu poţi scăpa de acolo, singura soluţie pentru ei fiind să vadă show-ul. Un astfel de mediu este cea mai apropiată imagine de cea a Las Vegasului, în ideea că nu se aplică nici o regulă, iar ce se petrece pe navă rămâne pe navă. Asta e frumuseţea evenimentului.

Un alt oraş unde cântaţi mereu cu plăcere este Milano. De altfel, acolo aţi înregistrat DVD-ul „Where Death Is Most Alive". Cum aţi făcut această alegere?
Am avut mai multe motive. În primul rând fanii italieni ne-au primit cu foarte multă căldură, dar au contat şi raţiunile practice. Am vrut să înregistrăm DVD-ul în timpul turneului nostru european, însă doream să avem câteva concerte înainte de cel ce urma să fie filmat, ca să ne intrăm în formă, iar recitalul italian a fost undeva la începutul ultimei treimi a turneului. Ştiam bine locul unde am cântat, pentru că mai fusesem acolo. În fine, compania care urma să filmeze a putut colabora cu echipa de operatori italieni. Când au ajuns la sală, au văzut cât de bine corespunde şi ca parametri tehnici. Iar toate cumulate au făcut ca Milano să fie cea mai bună alegere. Noi am susţinut unul dintre cele mai bune concerte din carieră atunci. Ulterior am aflat că acel club, numit Rolling Stone, urma să se desfiinţeze, iar noi am avut norocul de a fi printre ultimii care au mai putut cânta acolo. În acel club au cântat de-a lungul anilor cam toate trupele de rock sau de metal care au trecut prin Italia. Ca atare, la final a ieşit un DVD pe care eu însumi aş fugi să-l cumpăr de la primul magazin, de n-aş fi fost în trupă.


Aţi avut atunci un setlist imens, de 21de piese, şi tot au rămas câteva pe dinafară. Pe vremea aceea aveaţi doar opt albume, acum aveţi deja nouă,cu „We Are The Void". Cât de greu este să concepeţi un setlist suficient de echilibrat între favoritele voastre şi cele ale publicului?
Nu contează cât de multe piese cântăm, mereu vor exista nemulţumiţi, oameni care să nu regăsească melodia lor preferată între cele din setlist. Problema e şi mai mare la festivaluri, unde ai un timp extrem de limitat în care să-ţi concentrezi show-ul: 35-45 de minute în care abia poţi cânta opt, nouă piese. Asta înseamnă că trebuie să sari destule dintre „clasice". Încercăm să nu fim nostalgici, în sensul că, atunci când avem un album nou, introducem cât mai multe melodii de pe el în setlist, nu mergem pe 90% melodii consacrate. Mereu luăm în calcul ce piese am cântat în acea zonă geografică, ne gândim ce merge cel mai bine live.

Spuneaţi că pe DVD aţi inclus o mulţime de „momente jenante" de la începutul carierei voastre.
De fapt, ne jenăm cam de toate filmările vechi pe care le-am inclus. Eram tineri şi neexperimentaţi, iar acum, când am luat la mână toate acele casete, scoţându-le una câte una din cutiile din pod, exclamam deseori: „Shit!". E dureros, dar te şi amuzi privind în urmă. Am ezitat o vreme dacă să includem sau nu acest material, dar până la urmă am decis să-l prezentăm.

Au rămas şi materiale prea jenante pentru a ajunge sub ochii fanilor?
O mulţime! Cam 90% din ce-am găsit pe acele casete am decis să ţinem numai pentru noi.


Albumul pe care l-aţi scos anul acesta, „We Are The Void", vine la trei ani după precedentul, „Fiction". E mult, e puţin?
Pentru noi nu e o perioadă prea lungă, am avut nevoie de acest interval de pauză. De obicei, după ce scoatem un album, mergem în turnee cam doi ani, apoi ne ia vreun an ca să-l compunem pe următorul. Deci e ceva normal pentru noi. Nu vrem să ne grăbim, nu vrem să scoatem ceva la care să nu fi lucrat cum trebuie. Avem nevoie de o perioadă de vreun an în care să nu ne gândim la următorul CD, timp în care să ne concentrăm pe interpretarea live, la turnee, la festivaluri. Apoi trebuie să aştepţi să-ţi vină inspiraţia. În cazul nostru nu merge să terminăm un album şi apoi să ne apucăm imediat de următorul. Când ne întoarcem din turnee avem nevoie de o perioadă în care să reîncepem să fim creativi şi să lucrăm la ceva nou. Dacă am lucra imediat după ce-am terminat albumul, atunci n-am reuşi decât să scriem o continuare a celui precedent, şi nu ceva cu adevărat nou. Aşadar, avem nevoie de cei trei ani.

Din ce în ce mai mult, trupele obişnuiesc să sărbătorească o cifră rotundă prin show-uri aniversare în care să interpreteze live un album în întregime. Cele mai recente exemple: la Wacken Open Air, Tiamat, Atrocity şi Grave Digger au făcut asta. Aveţi în vedere un astfel de concert pentru vreo aniversare viitoare?
Am avut astfel de propuneri şi până acum, aşadar, cine ştie? Nu mă opun ideii, însă ar trebui să lucrăm din greu la asta, ar însemna să re-creăm un album, de data aceasta live. Deocamdată nu avem aşa ceva în plan. Sunt argumente pro şi contra unui astfel de eveniment. Pe de o parte trebuie să fim realişti şi să vedem că unii dintre fanii noştri ar prefera să vadă albumul preferat cântat live, de exemplu „The Gallery", însă ar trebui să-l interpretăm în condiţiile actuale, în lineup-ul actual, iar asta ar însemna un timp să pregătim acest show, destule eforturi. Aşadar, totul depinde de a găsi momentul cel mai potrivit pentru asta, pentru că altfel ar însemna să ne batem joc de acel album. Vrem să facem asta când simţim noi că e timpul, şi nu pentru că ne-ar plăti cineva s-o facem.


Aţi spus că „We Are The Void" marchează pentru voi începutul unei noi perioade de două decenii, cum vedeţi următorii 20 de ani de Dark Tranquillity?
Sunt încă 20 de ani, atâta tot. Poate fi ceva uşor, cine ştie? În cei 20 de ani de până acum, niciodată nu am anticipat, niciodată nu ne-am gândit că avem de făcut asta şi asta. Nu lucrăm în felul acesta, ci trăim fiecare moment, creăm ceea ce ni se pare OK la momentul respectiv. Ca atare, nu am nici viziuni asupra viitorului. Sper doar că vom reuşi să ne menţinem la acest nivel.Aşteptăm să vedem ce va fi.

Despre „We Are The Void" spuneaţi că are drept principală idee cea a morţii. În faţa acesteia, unii oameni caută sprijin şi semnificaţii în religie. Voi, declarându-vă non-religioşi, unde căutaţi răspunsurile?
Nu cred în lucruri imaginare. Albumul are ca temă găsirea forţei de a merge mai departe, despre cum percepi acel vid din interiorul tău, despre cum ajungi să accepţi ideea că nu vei fi pe lumea asta pentru totdeauna, că ai la dispoziţie doar o fărâmă de timp pentru această existenţă. Are legătură cu moartea, are legătură cu sentimente ca tristeţe, mâhnire, dorul de cei care nu mai sunt. Dar are şi o latură pozitivă. Pentru mine nu are sens să vin cu scuze sau cu idei fantastice cum ar fi existenţa unei vieţi de după moarte. Ca atare, trebuie să profiţi cât poţi de perioada petrecută aici şi asta e tot. Îmi găsesc liniştea în scrierile poeţilor pe această temă, ataşând cuvinte frumoase despre ceva perceput drept negativ. Este o abordare creativă, iar eu prefer această viziune asupra subiectului.


Vorbind de exprimări poetice, spuneţi într-una dintre piesele noului album: „Man is the cemetery for unlived life". Ce înseamnă asta pentru voi?
Nu mă refer la toţi oamenii, dar este o atitudine destul de des întâlnită în Suedia, în Scandinavia. Sunt destui cei care adoptă o atitudine gen „De ce să ne batem capul, şi-aşa nu vom trăi pentru totdeauna, de ce să mai încerci cât timp la final tot vei eşua?". Ca atare, unii oameni renunţă înainte de a încerca. Iar o astfel de mentalitate este cea mai rea dintre toate. Văd multe astfel de persoane în jurul meu, şi-mi vine să le spun: „Măcar încearcă, fă tot ce poţi cât timp mai eşti încă aici". Nu vor să încerce să facă nimic, iar asta e extrem de trist.

Sursele de inspiraţie pentru album au fost reprezentate de poezia scandinavă, spuneai că ai citit circa 200 de volume. Poţi să ne dai câteva nume?
Aş putea, dar nu asta ar fi relevant. Cel mai mult a contat varietatea a ceea ce am citit, de la poezii publicate în reviste până la operele marilor autori scandinavi. Tot ce am căutat a fost sentimentul, vibraţia, am căutat tot ce viza moartea, tristeţea, regretul. Iar din acest punct de vedere am găsit multă inspiraţie. Există un anume sentiment, o anumită realitate, care e diferită de situaţia din alte părţi ale lumii. E non-religioasă, e foarte simplă, tragică, dar într-un mod oarecum pozitiv, iar aici am găsit multă inspiraţie.


Din tărâmul filosofic să revenim în prezent: în toamnă veţi susţine un turneu, iar pentru a alege trupele de deschidere de la fiecare show, aţi organizat un concurs, alături de casa de discuri Century Media. Cine a selectat câştigătorii?
Cei de la Century Media. Prin acest concurs, ne-am arătat aprecierea pentru cei care se străduiesc să facă muzică, am vrut să dăm şi trupelor locale o şansă. A fost un concurs în care cei de la casa de discuri au ales un număr de formaţii, 10-15 pentru fiecare show, apoi publicul a votat câştigătorul. A fost un mod de a susţine valorile de pe scenele locale. Am primit şi noi câteva piese ale unora dintre candidaţi şi am remarcat o mulţime de talente, pe care ar fi minunat să le vedem live. De obicei, când cântăm undeva şi înaintea noastră evoluează o trupă, de obicei una locală, nu o putem urmări, iar apoi, după show, când ascultăm un CD al lor, ne gândim ce frumos ar fi fost să fi putut s-o ascultăm live. Acum avem aceste piese înainte de concert, aşa că vom şti la ce să ne aşteptăm. E şi pentru trupe un mod de a putea fi remarcate. Ar fi fost bine şi pentru noi, la începutul carierei, să avem o astfel de şansă.


Cum vă aşteptaţi să fie show-ul vostru din Piaţa Mare a Sibiului?
Nu ne-am făcut o anume idee, nu ştim la ce să ne aşteptăm, şi asta e bine. Am fost să vedem trupele din seara precedentă. E minunat să susţinem astfel de show-uri, să venim într-un loc complet nou pentru noi şi să trăim pentru prima dată astfel de experienţe. Vom face tot ce ne stă în putinţă să-i facem pe fani să se simtă bine, să cântăm muzica noastră, iar dacă publicul va reacţiona bine şi vom stabili o legătură între noi şi ei, atunci va fi ceva magic. Mulţumim fanilor români pentru susţinere, ne bucurăm foarte mult să fim aici pentru prima dată şi sperăm să revenim cât mai repede în România.

Paul Iancu (Cotidianul)