Concertul Moonspell de la B’estfest este al cincilea în România. Ce înseamnă acest lucru pentru voi?
Şi noi ne gândeam la asta pe drumul dintre aeroport şi hotel. Uneori pierdem şirul recitalurilor dintr-o anume ţară. În schimb, îmi amintesc foarte bine şi acum de primul concert, cel din Timişoara. Pentru noi a fost ca o vizită care a fost prea mult timp amânată, simţeam că fanii români, care de multă vreme ne scriau şi ne întrebau când vom ajunge şi în ţara lor, fuseseră cumva nedreptăţiţi, o lungă perioadă din cariera noastră nu avusesem ocazia să venim. De fiecare dată ne-am simţit foarte bine aici, cred că toate show-urile de până acum ne-au demonstrat că numărul admiratorilor creşte permanent. De data aceasta, programul a fost făcut foarte avantajos pentru noi, în sensul că ni s-au acordat 75 de minute pentru acest show. Ne-am dorit foarte mult să ne întoarcem aici, mai ales că românii de fiecare dată ne-au întâmpinat cu căldură, cu inima deschisă, cu ospitalitate. Cred că este din nou o bună ocazie de a petrece un timp plăcut alături de fanii noştri.
În Bucureşti cântaţi pentru a doua oară. Ce amintiri vă leagă de acest oraş?
Data trecută am cântat din postura de headlineri, iar după concert am avut o zi la dispoziţie. Chiar dacă timpul a fost destul de scurt faţă de cât am fi vrut, ne-am putut plimba prin Bucureşti. Ne-am oprit în centru pentru o bere, de asemenea am vizitat palatul lui Ceauşescu (Palatul Parlamentului, n.r.). Programul obişnuit al trupei nu ne permite să vedem prea multe din oraşul în care cântăm, avem un timp pe care trebuie să-l organizăm foarte bine. De exemplu, în Paris am ajuns de vreo 10-15 ori, dar abia la una dintre ultimele vizite am putut vedea Turnul Eiffel. Şi despre Mexico City aş putea spune cam acelaşi lucru. Tocmai de aceea, ziua liberă care ni s-a oferit în Bucureşti a fost o experienţă plăcută, ne-am simţit minunat, mai ales că şi concertul ieşise foarte bine şi am putut vedea şi oraşul. S-a produs o confuzie în ceea ce priveşte avionul cu care urma să plecăm spre Portugalia, am pierdut noţiunea timpului şi am ajuns prea târziu la aeroport, astfel că a trebuit să cumpărăm alte bilete. Mai ales că şi în Lisabona trebuia să participăm la un show radio, la un post important din Portugalia. În plus, a trebuit să petrecem o noapte în aeroportul din München, dar n-a mai contat, cât timp ne-am simţit atât de bine în Bucureşti.
Aşa este, când vii ca artist, programul nu-ţi permite foarte multe. Ţi-ai dori să vii şi ca turist, pentru ca timpul să nu mai fie atât de limitat?
Sunt locuri unde ajungi, iar apoi revii luându-ţi o mai mare rezervă de timp, aşa cum spuneai. Dacă n-ar fi existat Moonspell, n-aş fi avut ocazia să călătoresc atât de mult. Programul riguros, orarul curselor aeriene reprezintă poate cele mai mari dezavantaje pentru un artist care vine să susţină un concert. Deseori oamenii uită că astfel de lucruri ne dictează programul. Uneori ai un zbor foarte devreme, alteori nu apuci să dormi sau să mănânci, iar când eşti pe scenă trebuie să nu laşi să se vadă toate acestea. Este datoria noastră să evoluăm ca şi cum am fi putut dormi opt ore înainte, ca şi cum totul ar fi perfect. Cu siguranţă că îmi doresc să pot veni să vizitez din nou Bucureştiul. Însă chiar şi când avem perioade mai lungi de pauză un zbor cu avionul este obositor, astfel că din acest motiv prefer să-mi petrec scurtele vacanţe în Portugalia în loc să aleg o destinaţie din străinătate. Asta nu înseamnă însă că nu mi-ar face plăcere să vin să vizitez mai mult din Bucureşti, care este un oraş frumos. Cred că a evoluat foarte mult de când am venit prima dată. Atunci văzusem foarte multe locuri unde se construia; acele clădiri sunt acum terminate.
Ce părere ai despre publicul român? Spuneai că mereu te-a întâmpinat cu căldură.
Prima mea întâlnire cu fanii români s-a produs cu ocazia concertului de la Timişoara, însă, aşa cum am spus de fiecare dată, mi-aş fi dorit ca primul recital în România să aibă loc la Bucureşti. Însă s-a întâmplat ca primul promoter să ne invite la Timişoara. Am venit atunci însoţiţi de bunii noştri prieteni de la Rotting Christ. Şi paza este foarte diferită acum faţă de atunci, când am văzut mulţi în uniforme militare, lucru care ne-a surprins, mai ales că veneam după un turneu european, alături de Behemoth şi Napalm Death. Evoluasem în locuri pe care le cunoşteam foarte bine: Germania, Franţa, ţări din Europa Centrală. Însă atunci când am ajuns în România am beneficiat din plin de avantajul pe care îl ai atunci când cânţi pentru prima oară într-o ţară. Mă refer la pasiunea oamenilor, pe care o manifestă faţă de o trupă pe care au aşteptat-o atât de mulţi ani. Astfel că, atunci când am susţinut şi concertul din Bucureşti, am ales o arenă mare, iar atunci când am urcat pe scenă am văzut mulţi oameni strânşi în faţa noastră, a fost o senzaţie deosebită. În plus, între portughezi şi români cred că există o legătură invizibilă. Sunt mulţi români în Portugalia, şi cred că le vine foarte uşor să se adapteze acolo: ambele limbi au o rădăcină comună, latina, iar temperamentul este şi el unul latin. Pentru mulţi poate părea ciudat că oameni din două ţări plasate atât de departe din punct de vedere geografic împărtăşesc aceleaşi viziuni, comunică atât de bine, folosesc cuvinte similare. Şi din acest motiv mă simt atât de bine aici, iar după părerea mea fanii români sunt printre cei mai entuziaşti din Europa.
Ai scris trei cărţi de poezie, însă recent ai schimbat domeniul şi ai publicat o colecţie de proză scurtă. Despre volumul “Senhora Vingança” s-a spus că, deşi povestirile sunt ficţionale, ele se apropie periculos de mult de realitate. Ce ne poţi spune despre această trecere înspre proză? Dar despre sursele de inspiraţie?
A fost o carte care şi pentru mine a venit oarecum pe neaşteptate. Urma să fie lansată o colecţie de povestiri pe tema miturilor europene, iar editorul m-a invitat să contribui. În acea vreme mă concentram mai mult pe compunerea noului album Moonspell şi pe sintetizarea unor idei poetice. Am făcut o pauză pentru a mă concentra asupra cărţii amintite. Aveam câteva idei. Cred că pe măsură ce avansezi, inclusiv în vârstă, eşti legat mai intens de realitate decât atunci când eşti tânăr. Bineînţeles, nu mă refer doar la chestiile de zi cu zi, ci şi la realitatea supranaturală, la cea mai ciudată chiar şi decât ficţiunea, la faptul că lumea de dincolo are ceva de oferit. Chiar şi multe dintre piesele Moonspell îşi au originea în lucruri pe care le-am observat în lumea reală. Le-am privit însă prin ochii mei, le-am trecut prin propria imaginaţie, iar apoi le-am transformat în versuri ale pieselor Moonspell sau în texte pentru cărţile de poezie. Pentru a rămâne în spiritul colecţiei, pentru volumul de proză am abordat, la început, tema vampirilor, mai ales că îmi repugnă seria “Twilight”, ca şi mare parte din ce s-a scris despre vampiri în lumea filmului sau a literaturii. Pur şi simplu nu seamănă cu propria-mi viziune. Mama şi tata mi-au povestit despre mireasa lui Dracula, iar de atunci am fost interesat de aceste personaje fascinante şi puternice. Poate că autorii seriei “Twilight” au scris având în vedere un public format din adolescenţi, astfel că au dus toate atributele vampirilor până într-acolo încât nu mai seamănă cu originalul. Astfel că prima dintre povestiri, intitulată “Trve”, are în centru un vampir scriitor, unul modern, dar foarte puternic, care ajunge la un târg de carte din Paris, iar acolo găseşte un grup de vampiri care trăiesc departe de ochii lumii. Aceştia încearcă să se răzbune, deranjaţi fiind de imaginea pe care le-a creat-o vampirilor în cărţile sale. A doua povestire, intitulată “Exercício de Cidadania”, îl are în centru pe un ucigaş în serie care îşi alege victimele numai din rândul politicienilor ale căror decizii au schimbat în rău viaţa oamenilor. Portughezilor le vine mult mai uşor să rezoneze cu această nuvelă, mai ales că în contextul crizei, al clasei politice, ai tendinţa de a-ţi face dreptate, chiar şi printr-o ficţiune, faţă de cei care se îmbogăţesc pe spatele populaţiei. “Senhora Vingança” a fost o scriere atipică pentru mine, dar a fost o experienţă plăcută, iar cartea a beneficiat de o prezentare foarte bună. Nu m-am putut bucura pe deplin de acest fapt, dat fiind că în acele zile lucram la “Alpha Noir / Omega White” (cel de-al nouălea album Moonspell, lansat în aprilie 2012 - n.r.). Din studio am plecat direct la un târg de carte din Lisabona, unde volumul a fost lansat într-un cadru deosebit, cu şampanie şi toate celelalte. Însă eu eram atât de obosit încât n-am mai putut decât să citesc un fragment în faţa publicului, iar apoi am plecat acasă, deoarece dimineaţa următoare mă aştepta o nouă zi în studio, pentru a continua înregistrările.
Dacă un traducător ţi-ar cere permisiunea de a-ţi traduce volumele în limba română, ţi-ar surâde ideea?
Da, bineînţeles. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, Jose Luis Peixoto, este scriitor, am colaborat cu el la albumul “The Antidote”. Chiar dacă eu sunt muzician, iar el scriitor, ne-am împărtăşit experienţele în privinţa călătoriilor, a ideilor - eu prin prisma Moonspell, el prin cea a cărţilor sale. Mereu mi-a spus, şi are dreptate, că pentru orice autor a-i fi traduse cărţile în orice altă limbă este o mare realizare. Bineînţeles, eu mă consider în primul rând un muzician interesat de poezie şi de literatură decât un scriitor interesat de muzică, aşa cum este prietenul meu. Tocmai de aceea consider că ne completăm reciproc. Bineînţeles că aş accepta o propunere de genul celei despre care m-ai întrebat. Nu ştiu dacă va fi greu sau uşor, dar, aşa cum spuneam, între cele două limbi există multe similarităţi, astfel că, presupun, n-ar fi chiar atât de dificil, iar fanii din România mi-ar putea vedea această latură diferită. Deşi mi-am propus să traduc eu însumi în engleză, nu am avut niciodată timpul pentru asta, fiind mereu extrem de ocupat.
Ne putem aştepta în viitorul apropiat la o nouă carte, una de versuri, de nuvele, poate un roman?
Un roman încă nu, deşi am câteva idei. Citesc multe romane şi consider că nu am atins încă acel nivel pentru a scrie eu însumi unul. În schimb, proză scurtă - da. Sunt mult mai atras de a scrie versuri, fie pentru piese, fie pentru un volum de poezie. Aparent, între cele două variante nu există diferenţe, însă versurile melodiilor se supun cumva regulilor muzicii, suferind anumite schimbări care le deosebesc de poezia clasică, de cea din cărţi. Însă muzicalitatea este importantă pentru amândouă. În prezent sunt cumva la jumătatea procesului de a scrie o nouă carte de poezie, care se va intitula “Purgatorial” şi în care va fi vorba de ultimii patru ani din viaţa mea. În prezent nu am însă timpul pentru a mă linişti, pentru a-mi sedimenta ideile, astfel că o voi lăsa până la următorul turneu, în care Moonspell va cânta alături de Pain, Swallow the Sun şi Lake of Tears. Unul dintre visurile mele cele mai arzătoare, despre care încă sper că poate fi realizat anul acesta, ar fi cel de a lansa o fotobiografie Moonspell, care să includă poze de la începutul anilor ’90 până în prezent, un document care să marcheze aceşti douăzeci de ani, mai ales că nu am pregătit nici un show ori turneu aniversar şi nici vreun album best of. Ar fi un mod original şi s-ar potrivi stilului Moonspell să lansăm o astfel de carte, cu multe fotografii şi cu impresii din partea fanilor, a artiştilor şi a altor oameni pentru care Moonspell este important. De asemenea, voi include o parte dintre textele pe care le-am scris, din diverse perioade ale carierei. Cam acestea sunt planurile pe care le am în privinţa scrisului, care pentru mine e un hobby, de fapt mai mult o pasiune: un nou volum de versuri şi, dacă totul merge cum trebuie, o biografie în imagini a trupei.
Moonspell împlineşte anul acesta 20 de ani de la înfiinţare. Fernando Ribeiro şi colegii săi au lansat în aprilie “Alpha Noir / Omega White”, al nouălea album din carieră. Recitalul de la B’estfest este cel de-al doilea în Bucureşti şi cel de-al cincilea din România, după Timişoara, Cluj Napoca şi Satu Mare. Pe lângă versurile trupei, Fernando Ribeiro scrie şi poezie, publicând până acum trei volume - “Como escavar um abismo”, “As feridas essenciais” şi “Dialogo de vultos” - şi lucrează la un al patrulea. În 2011 a debutat în proză, cu “Senhora Vingança”, o carte apreciată atât de critici, cât şi de public. Artistul este de asemenea şi un cunoscut traducător, abordând în special scrierile lui H.P. Lovecraft, dar şi alte opere de ficţiune.
Cătălina Iancu (B365.ro)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu