Duminică seară, trei bătrânei simpatici împărţeau o masă în Hard Rock Cafe din Capitală, în timp ce un al patrulea a preferat să rămână în culise. Puţini dintre cei care ar fi intrat atunci în club şi-ar fi putut imagina că, doar cu câteva zeci de minute mai devreme, aceştia entuziasmaseră publicul român cu piese care, chiar şi acum, sună la fel de proaspăt ca în urmă cu patru decenii.
Seara de muzică bună a fost deschisă de trupa Raygun Rebels (Germania/SUA), care a interpretat opt piese, printre acestea numărându-se „Goodbye", „Financial Distress Blues" şi „Bring Me Home". "Sunteţi gata pentru Iron Butterfly?", i-a întrebat vocalul pe cei prezenţi, intuind cu câtă nerăbdare era aşteptat momentul în care headlinerii urmau să cânte în clubul bucureştean.
Lee Dorman a intrat pe scenă sprijinindu-se de umărul unui membru al staffului, aşezându-se cu greu pe scaunul din dreptul microfonului. Însă, în momentul în care mâinile sale au atins bass-ul, vocalul s-a transformat ca printr-o magie, părând că întinereşte cu patruzeci de ani. El a cântat fără pană, dar şi-a protejat degetele mâinii drepte cu bandaje.
După ce pozarii au ieşit din „zona zero", s-a creat un gol destul de mare între spectatori şi artişti, astfel că aceştia din urmă i-au îndemnat să se apropie: „O cutumă cere ca, la concertele noastre în cluburi, să avem publicul aproape de noi, deci vă invit să veniţi lângă scenă. Nu vă mâncăm!", le-a spus Dorman celor prezenţi.
De altfel, el a menţinut legătura cu fanii pe tot parcursul concertului. „Într-o vreme era suficient să respiri atmosfera plină de fum din bar ca să te droghezi", a introdus el piesa „Stone Believer". Melodia „Flowers And Beads" a fost dedicată reprezentantelor sexului frumos.
Şi ceilalţi membri ai trupei şi-au făcut propriile numere prin care au ieşit în evidenţă: Charlie Marinkovich a dat o scurtă lecţie de chitară unui copil, îndemnându-l să atingă coardele instrumentului. La un moment dat a zbughit-o de pe scenă şi s-a cocoţat pe bar, cântând astfel câteva minute, timp în care publicul l-a aplaudat încontinuu. Doar finalul a fost cu probleme: când a sărit de acolo, înălţimea fiind destul de mare, şi-a luxat piciorul stâng şi a şchiopătat preţ de câteva minute.
Cea mai aşteptată piesă a recitalului a fost „In-A-Gadda-Da-Vida", care a durat nu mai puţin de 19.57 minute. Partea vocală i-a revenit clăparului Martin Gerschwitz, ovaţionat îndelung.
Tobarul şi-a primit, la rândul său, porţia de aplauze. „Ne ştim de mai bine de 42 de ani, dar prin natura meseriei sale trebuie să stea mereu în spate", a spus Lee Dorman despre Ron Bushy. Nu a existat pauză înainte de bis, dar colegii l-au lăsat pe Ron să susţină un solo de baterie: în timp ce Martin şi Charlie au ieşit, Lee Dorman s-a retras într-un colţ al scenei, stând pe un scaun.
Deşi spuneau că vor întrerupe concertul dacă se mai pozează sau filmează după primele trei piese, artiştii au fost mai indulgenţi şi au închis ochii atunci când cei care şi-au mai dorit să mai tragă câteva cadre şi-au scos din nou aparatele foto.
Din setlistul unui recital care a durat mai bine de o oră au mai făcut parte melodiile „Iron Butterfly Theme", „Unconscious Power", „Time of Our Lives", „Butterfly Blue", „Are You Happy?", dar şi „Easy Rider", un omagiu adus motocicletelor Harley Davidson, devenite un simbol al spiritului veşnic liber. După concert, unul dintre admiratori i-a făcut cadou claparului o cravată cu motociclete, pe care acesta şi-a agăţat-o la gât, peste maioul pe care trona sigla celebrului constructor de vehicule pe două roţi.
După concert, trei dintre membrii Iron Butterfly au acordat autografe şi s-au pozat cu fanii, rămânând în sală, printre admiratori, şi după încheierea sesiunii propriu-zise. Doar Lee Dorman a preferat să nu revină din culise.
Paul Iancu (Adevărul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu