Sunteţi pentru a treia oară în România. Cum vi s-au părut aceste experienţe?
Este un public foarte călduros, organizatorii şi-au făcut foarte bine treaba, mai ales că noi nu suntem o trupă de concerte, ci oferim un spectacol de teatru. Este dificil să organizezi o manifestare în care să evolueze trupe care au concepte atât de diferite. Şi totuşi cei de la DonisArt au reuşit să îmbine cele două stiluri în cadrul aceluiaşi eveniment.
Unde vă situaţi pe scena din Grecia, sunteţi tot în underground?
În Atena avem spectacole destul de frecvent şi deja ne-am creat un public destul de numeros. Evoluăm în teatre mari, iar anul trecut am ajuns pe scena celui mai mare dintre ele, Badminton Theater. Însă în afara Greciei este mai greu să oferim un astfel de show - ba chiar în afara Atenei, am zice. Mai ales pentru că spectacolul nostru se pretează mai bine într-un teatru şi nu într-o sală de concerte live. Este puţin mai dificil, pentru că nu ni se poate pune la dispoziţie o scenă potrivită. Situaţia în Grecia este destul de complicată din acest punct de vedere.
În România v-aţi câştigat deja un public, într-un timp foarte scurt.
Am răspuns cu plăcere de fiecare dată când ni s-a propus să venim. Iar dacă am cânta mai des, cred că publicul s-ar plictisi. Nu considerăm că este bine să evoluăm de prea multe ori în acelaşi loc. Am vrea ca spectatorii să rămână cu amintirea unui show bun, să fie pentru ei ceva deosebit şi nu o obişnuinţă. Şi „Jealous" l-am oferit de două ori publicului român pentru că am cântat în două oraşe diferite. Nu am mai veni încă o dată la Bucureşti, de exemplu, cu acelaşi spectacol. În Atena am obişnuit publicul cu o prestaţie elaborată, folosind toate resursele pe care le avem la dispoziţie. În afara Greciei este mai greu să transportăm toate echipamentele.
Cine joacă rolul „bunicii" care ţese firul poveştilor? Altfel spus, cum iau naştere istorioarele pe care le prezintă Dirty Granny Tales?
Stavros este compozitorul, el este şi creatorul poveştilor. După aceea, unii dintre noi realizează păpuşile, dansatorii îşi concep coregrafiile, pe baza scenariului pe care el îl proiectează. Tot Stavros se ocupă şi de animaţii. Versurile sunt scrise de membrii grupului, sub îndrumarea lui, pentru a se potrivi conceptului.
Care sunt principalele voastre surse de inspiraţie?
Dintre muzicieni i-aş numi pe Diamanda Galas, Tiger Lilies, Dimmu Borgir, The Residence, Danny Elfman, compozitorul grec Hatzidakis. Iar pentru show în general ne inspiră teatrul gotic japonez, regizori precum Guillermo del Toro, Tim Burton, Jan Svankmajer, acesta din urmă fiind un cineast ceh, care realizează filme de scurt metraj... şi mulţi alţii.
Aţi colaborat cu membrii trupei de metal Rotting Christ, conaţionalii voştri.
Da, Stavros a luat parte la turneul din 1993 al acestei formaţii. De asemenea, pentru albumul „Aealo", din 2010, a făcut câteva părţi vocale.
Pentru „Rejection", spectacolul pe care l-aţi prezentat de data aceasta, aţi folosit ca punct de plecare povestea criminalului american Ed Gein. De ce v-aţi oprit tocmai asupra lui?
Deoarece Ed Gein era foarte dependent de mama sa. Iar acest lucru s-a reflectat asupra actelor pe care el le-a comis. Am vrut să prezentăm acest lucru. Am vrut să arătăm faptul că felul în care el a crescut l-a afectat mental pentru totdeauna. Mama lui a încercat să-l protejeze o bună parte din viaţă, iar dorinţa ei de a-l feri de pericole l-a izolat ca într-o închisoare. Însă în cele din urmă tocmai din acest motiv el a comis toate acele lucruri îngrozitoare.
A fost, până la urmă, el însuşi o victimă?
Atunci când încerci să îţi protejezi excesiv copilul în faţa pericolelor lumii exterioare, îl expui tocmai acestor pericole, îi creezi exact reacţia opusă. În cele din urmă, cea vinovată pentru actele sale este de fapt mama sa. Orice părinte care face acest lucru poartă o mare vină. Dacă îşi protejează excesiv copilul, poate să-i imprime un astfel de caracter. Iar cei proveniţi din astfel de familii pot cădea foarte uşor pradă drogurilor sau altor lucruri rele.
Până la ultima piesă, publicul a sperat, poate, că Ed Gein se va salva, datorită felului în care evolua povestea. Ba chiar s-ar fi potrivit pentru spectacolul vostru un titlu mai optimist, precum „Redemption". Însă ultimul episod a dat din nou totul peste cap: eroul nu se poate elibera de sub influenţa mamei sale nici măcar după moarte.
Într-un astfel de caz, din punct de vedere realist, nu există salvare. Dacă eşti crescut în acest fel, nu poţi schimba mersul lucrurilor. În plus, Stavros detestă poveştile cu happy end. În prea multe filme americane „totul se termină cu bine", iar după un astfel de scenariu te poţi duce relaxat la o bere. În schimb, unul care nu are happy end te pune pe gânduri.
La începuturile carierei, aţi cântat într-un teatru micuţ, care, spuneaţi voi, semăna cu o peşteră. Mai mult, aţi afirmat că locul ideal pentru un show Dirty Granny Tales ar fi o peşteră, un vechi castel sau o clădire abandonată. Aţi găsit vreun astfel de spaţiu, care măcar să semene cu decorul visat de voi?
Am găsit multe săli care seamănă cu acel teatru, mici şi destul de întunecoase. Dar într-o peşteră adevărată, aşa cum ne-am imaginat-o, nu am evoluat încă, deşi ne-am dori. Am cântat însă în teatre care iniţial au fost fabrici vechi şi au fost transformate în săli de spectacole.
Există vreun loc în lume unde v-aţi dori să evoluaţi şi nu aţi ajuns încă?
Sunt foarte multe, am dori să cântăm pe tot globul. Dat fiind că trăim în Grecia, unde situaţia este atât de dificilă, ne este greu să promovăm ceea ce ne-am dori. Era greu înainte, dar acum este şi mai greu. Ne-am dori să plecăm într-un turneu european, poate şi în Statele Unite, apoi peste tot în lume. Dacă ni s-ar oferi această şansă, am accepta-o fără să stăm pe gânduri.
Paul Iancu (Adevărul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu