Ia caseta, dă-mi caseta, uite discul, ia banda, cam aşa se întâmpla cu muzica în "Epoca de Aur". Lenţi Chiriac, unul dintre oamenii care încă se mai luptă pentru supravieţuirea rockului, povesteşte cât de greu era în acea perioadă să faci rost de muzică bună.
"În septembrie 1989 lucram unde lucrez şi acum, la radio. Eu am făcut Liceul German, spre marele meu noroc. În acest Liceu German învăţau, evident, foarte mulţi nemţi, ai căror părinţi lucrau la ambasadă sau la diverse firme. La noi româna era limbă străină, iar germana era limbă maternă. Orele se făceau în aşa fel încât sâmbăta să fie numai cele de limba română, ca nemţii să nu vină şi să poată pleca acasă. O bună parte dintre ei ascultau muzică rock. Pe atunci, cam toată lumea umbla cu discuri şi ei ne aduceau cam tot ce apărea nou în domeniu. Vinerea apărea un disc în Germania, luni îl aveam şi noi. Şi aşa făceam rost de muzică, prin comenzi. Cam ştiau şi ei ce urmează să apară, de exemplu săptămâna următoare trebuia să apară Judas Priest sau Iron Maiden, că erau pe atunci o grămadă, şi le ziceam: «Îl vreau pe ăsta sau pe ăsta». Nu puteam cumpăra prea multe, fiindcă erau scumpe, n-aveam de unde să fac rost de atâţia bani. Dar cumpăram unul un disc, altul un disc, făceam schimb, le trăgeam pe casete", îşi aminteşte Lenţi Chiriac. Probabil, cei foarte tineri nici nu-şi imaginează viaţa fără internet, şi implicit, fără download-uri.
Şi mai era ceva: trebuia să ai "hârtia la mână". "Uşor-uşor, mi-am luat atestatul. Pentru a pune muzică într-un club îţi trebuia un atestat, la fel şi când aveai o trupă. Nu puteai să cânţi într-o trupă, într-un club, într-o sală sau să performezi live pe bani fără să ai atestat. Pe undeva era mai bine ca acum, pentru că pe scenă nu ajungeau toţi amatorii. Aşa era şi la cluburi sau în discoteci. Luându-mi acest atestat, am intrat în legătură cu mulţi DJ, cum erau pe vremuri în ţară, dintre care unii mai ascultau şi rock. Fiecare primea muzică din diverse surse, de la marinari, de la aviatori, de la cei care mergeau pe tir. Îţi ziceau: «Am un album cu Metallica». Şi făceam schimburi. Era greu, nu ca acum, era foarte, foarte, foarte greu".
Aşa se face că, în 1989, în septembrie, când Lenţi Chiriac lucra la radio, cu muzica străină era practic imposibil. "Dacă în anii anteriori mai puteai asculta o emisiune, două, trei, se mai strecurau trupe OK, după anii '80 şi cu atât mai mult în '89, cam tot ce era de provenienţă anglo-saxonă era interzis. Nu se promova decât ce era din ţările socialiste, adică ascultai o trupă rock, dar era din Bulgaria sau din Polonia, şi oricum era groaznică. Nu aveai voie să dai trupe americane. Nu mai spun că şi atunci erau legende, de exemplu să nu dai AC/DC, că e semnul diavolului, să nu dai KISS, să nu dai una-alta, nişte chestii îngrozitoare, nişte lucruri intrate în legendă, care se iau în calcul chiar şi acum. În 1989 era foarte greu să auzi la radio piese rock, poate ceva super-soft, gen Europe, altfel nici o şansă".
Lenţi colabora cu cei de la România Tineret şi le făcea unor redactori rubricile muzicale. "Le făceam cu rock şi-mi aduc aminte că înainte să vii să înregistrezi te duceai cu textul la control. Şi ţi se zicea: «Da, textul e OK». După ce-l citeai şi montai emisiunea, erau nişte cabine unde se verifica din punct de vedere tehnic, să fie totul în ordine, să nu fie o piesă mai tare, una mai jos. Ceea ce nu era rău, pentru că era vorba şi de calitate. După care acea bandă mergea din nou la un birou de cenzură, care îţi zicea că ai citit exact ce aveai pe hârtie, că n-ai încălcat regulile, deci emisiunea poate să intre pe post. Sau puteai avea surpriza ca, chiar dacă ai avut primul OK, să ţi se spună: «Stai, că aici ai vrut să spui altceva, schimbă»". Practic nu puteai să introduci muzică ilegal pe post, pentru că banda mergea montată, cenzurată, nu puteai să faci emisiune live. Erau foarte puţini cei care intrau în direct. Trebuia să ai dosar perfect pentru a intra pe post live: în general nu intrau decât comentariile meciurilor de fotbal şi ştirile. "În general, totul, sau circa 80%, se făcea pe bandă. Şi îmi aduc aminte că era destul de greu la radio. Şi, cu toate astea, foarte mulţi tineri ascultau radioul România Tineret, era cam cel mai ascultat post de radio de la 13 la 30-40 de ani. Pentru că acolo, chiar dacă dădeam numai Iris, Compact, Holograf, era altceva decât la România Actualităţi, unde erau numai populară, tangouri şi muzică simfonică. Dar aşa nu era neapărat greu, căci, ce se întâmplă? Cu toată perioada asta rea din acest punct de vedere, erau mulţi care păcăleau la vamă. Ieşeau şi foarte mulţi bani. Erau DJ-i sau alţi oameni care aveau legături afară, puternice, care prin tir, prin vapor, primeau foarte multă muzică. Făceau matriţe şi le vindeau. Pentru că tu, dacă aveai o discotecă la Odorheiu Secuiesc, se ţinea discoteca pe magnetofon şi trebuia muzică nouă permanent. Apărea Modern Talking, dacă nu aveai, nu mai veneau oamenii la tine. Şi mai pica şi rock. Şi făceau matriţe, pe o parte Metallica «Master of Puppets», pe cealaltă Megadeth «Peace Sells...»"
Erau şi trupe de care nu auzise nimeni până în 1990, toată lumea le considera drept o mare gălăgie, pentru că era alt sistem de valori. Dar cine voia să facă rost de trupele mari, reuşea. Dacă în 1989 căutai AC/DC, găseai câţiva oameni în Bucureşti care aveau toată discografia. "Că erau pe casetă, că erau pe mag, nu conta, existau, numele mari le cam aveau. Nu erau trupele din noul val, ce-i drept: dacă le spuneai de Sacred Reich sau de Death, se uitau la tine ca la felul 16, nu înţelegea nimeni cine e. În 1989 nu era aşa o mare diversitate de stiluri, nu erau aşa de multe trupe ca acum, pe care le puteai lua în calcul. Pe atunci lumea asculta crema cremelor. Rar era câte un om care spunea: «Am Napalm Death» - erau vreo trei nebuni care aveau. Acum e simplu: cauţi pe Internet tot felul de no name-uri, care în 1989 nici nu existau, sau chiar dacă existau nu interesau pe nimeni. Toată lumea le voia pe cele mari, de valoare. Dacă erai în domeniu, dacă frecventai anumite cârciumi, gen Turist, Grădiniţa, Lido sau Cina, erau zone unde se întâlneau rockeri. Fiecare avea două-trei benzi în geantă, ia caseta - dă caseta, ne întâlnim mâine la 10 şi ţi-o aduc înapoi, te cam ştiai şi făceai rost de tot ce era nume mare. Nu ca acum, bineînţeles, să le ai cu două luni înainte de a ieşi pe piaţă. Dacă luai un disc după jumătate de an de la apariţie, erai supertare. Dacă erai pasionat, te descurcai. Nu ştiu cum era în provincie, era totuşi ceva mai greu. Aici în Bucureşti, la Timişoara şi la Constanţa - cam astea erau cele trei centre universitare, pentru că am uitat să spun că în perioada aia erau în România foarte mulţi studenţi străini, în speţă greci. Care ascultau rock. Aveam o cunoştinţă care, la un moment dat, mi-a adus un disc cu Candlemass, nu mai ştiu ce i-am dat în schimb, un Judas Priest parcă. Venea la mine, trăgeam, era ceva muncă, nu ascultai la radio, nu erau reviste, nu scria pe Net, din punctul ăsta de vedere, pe media, era aproape zero. Dar în underground se ştia, nu erai chiar rupt de realitate."
Cătălina Iancu (Jurnalul Naţional)
