Carmen Ştefănescu şi un Lukas Dreyer formează un cuplu atât în viaţa de zi cu zi, dar şi pe scenă, unde cântă ca duo, în Con Pasion. Carmen Ştefănescu trăiește de ani buni în Germania și este singura româncă de pe afişul Wave Gotik Treffen 2010, prestigiosul festival german care are loc în Leipzig în fiecare an, în weekendul Rusaliilor.
La a câta prezenţă în cadrul WGT aţi ajuns?
Carmen Ştefănescu: E a treia oară, prima dată am cântat în 2008, iar de atunci am participat în fiecare an.
Cum v-aţi întâlnit, ca artişti, dar şi ca parteneri în viaţa de zi cu zi? Cum e să fiţi un cuplu atât pe scenă, cât şi acasă?
C.Ş.: Ne-am întâlnit în timpul studiilor, în Aachen, acum 12 ani. L-am auzit cântând şi mi-a plăcut foarte mult, apoi m-a auzit şi el cântând şi i-a plăcut. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt. Însă e destul de greu pentru un cuplu abia sudat să cânte împreună. Când aveam divergenţe, muzica ne apropia din nou şi depăşeam momentul, sau dimpotrivă, aveam dispute pe teme muzicale. Şi acum am ajuns la 12 ani împreună, deci e bine.
Cântaţi piese celebre sau şi compuneţi?
C.Ş.: Nu compunem, de exemplu ultima piesă din programul de astăzi, „Le Grand Tango", este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Astor Piazzolla. E cam greu pentru un violoncelist să cânte o asemenea bucată. Combinaţia de tango cu muzica de cameră e ceva neobişnuit. Alt exemplu, „Siete Canciones populares Espanolas" a fost compus pentru cântăreaţă şi pian, noi a trebuit să-l transpunem pentru violoncel şi pian plus actriţa care a recitat textele piesei. „Cadiz" a lui Albeniz face parte din ciclul „Iberia" scris pentru pian solo, iar tatăl lui Lukas, care este compozitor, a aranjat-o pentru noi, pentru pian şi violoncel. La fel, sunt şi alte bucăţi care au fost prelucrate de noi sau pentru noi.
Cum abordaţi piesele? Separat sau direct împreună?
Lukas Dreyer: Majoritatea pieselor le găseşte Carmen, apoi îmi propune să încercăm să le cântăm. Încercăm să vedem ce iese şi apoi spunem: „Da, o vom cânta". Căutăm piese deja aranjate sau ni le aranjează cineva. Cum spunea şi Carmen, tatăl meu ne ajută în acest sens.
Un muzician român, unul german, dar ne-aţi oferit un concert plin de sentimente spaniole. Cum se face?
C.Ş.: Îmi place la nebunie flamenco-ul. Iar prima mea mare călătorie a fost în Spania. Am mers cu maşina, care s-a defectat într-o zonă aflată relativ izolată, aşa că a trebuit să rămânem acolo vreme de şase săptămâni. Aveam 23 de ani pe atunci. Mi s-a părut că e iadul pe pământ, dar de fapt am descoperit acolo paradisul. Pentru că acolo am descoperit oameni minunaţi, ne-am adaptat foarte bine, iar peisajul era incredibil. Când eşti într-o regiune aridă, te bucuri de fiecare petic de verdeaţă pe care îl vezi. În cele din urmă m-am îndrăgostit de acele locuri, de Spania, iar când maşina a fost reparată, am stat vreo oră plângând că trebuie să părăsesc acele meleaguri. Poate că e şi vorba de sentimentul latin ce-i aduce împreună pe români, spanioli, italieni...
Ca violoncelist, aţi cântat cu Chick Corea într-un turneu european, cum a fost această experienţă?
L.D.: A fost ceva incredibil. Făceam parte dintr-o orchestră clasică atunci când am fost invitat să cânt cu el. Chick Corea a fost solicitat să interpreteze jazz la un festival din Viena, dar şi piese de Mozart. A avut nevoie de o orchestră, de diverşi instrumentişti. Nu a fost nevoie să avem un dirijor, Corea ne conducea cu interpretarea sa. Am repetat cu el jazz. A fost incredibil: 14 concerte alături de o asemenea personalitate. Iar unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat din această experienţă a fost când, în culise, după un show, ne-a spus: „Lumea e plină de muzicieni, trebuie să vă faceţi cunoscuţi, să vă prezentaţi potenţialului public. Ar trebui să mergeţi să cântaţi în cluburi în fiecare seară". Ca muzician de clasic, îţi vine mai întâi să te amuzi de această idee, cum să te duci să cânţi în cluburi? Dar curând am văzut că avea dreptate. Poate din acest motiv am şi decis să participăm la Wave Gotik Treffen.
Publicul de azi a fost într-adevăr unul foarte tânăr, iar ţinutele lor s-ar fi potrivit la un concert de un cu totul alt gen. Asta dacă am judeca strict după aparenţe. Cum s-a văzut de pe scenă?
C.Ş.: De obicei avem în sală oameni la vreo 60 de ani, care vin la concerte pentru că interpretăm muzică clasică. Aici, însă, este o cu totul altă experienţă. Este uimitor, este minunat că tot acest public tânăr a venit, mulţi dintre ei vor reveni, poate, şi la viitoarele concerte. Cât despre ţinute, este un weekend special pentru ei, astfel că au abordat aceste costume, dar pentru ei sunt costume de gală. Sigur la şcoală sau la serviciu nu se îmbracă aşa. Poate că în viaţa de zi cu zi nu merg nici la concertele de clasic. A fost modul lor de a onora evenimentul, prin vestimentaţie. Am văzut azi în sală un băiat, l-am recunoscut după accesorii, şi mi-am dat seama că şi anul trecut a fost la concertul nostru, îmbrăcat la fel.
Cântaţi în Con Pasion, Quattrocelli, 12 Thüringer Cellisten. Ce ne puteţi spune despre celelalte două proiecte?
L.D.: Quattrocelli va cânta de asemenea la WGT, pe 24 mai. Este un proiect demarat cam în acelaşi timp ca şi Con Pasion. Ne-am cunoscut tot la Aachen, eram patru tipi nebuni pasionaţi de violoncel, mai ales că acolo sunt profesori foarte buni care predau acest instrument. Cântam piese aranjate de noi. Şi la WGT vom interpreta ceva special, mai precis muzică de film aranjată pentru violoncel. La acest proiect colaborăm cu un regizor, care ne-a dat o mulţime de indicaţii utile.
Prin cele trei proiecte căutaţi modalităţi de a exprima cât mai multe laturi ale personalităţii dvs. muzicale?
L.D.: S-ar putea spune aşa, dar şi contrariul este adevărat, pentru că rămânem în sfera muzicii bune, a clasicului.
Există mulţi tineri interesaţi de violoncel?
L.D.: Violoncelul este un instrument foarte îndrăgit, aşa că îl poţi găsi în multe zone, muzical vorbind. Aş putea spune că este cel mai familiar instrument din familia celor cu coarde.
Ce părere aveţi de îmbinarea muzicii (şi instrumentelor) clasice cu metal-ul? În ultima vreme o mulţime de muzicieni se îndreaptă spre această zonă unde metalul şi clasicul se intersectează...
L.D.: Nu numai cu metalul. Tot din experienţa cu Chick Corea am învăţat asta. Muzicienii de jazz încearcă să combine la rându-le genul lor şi muzica clasică.
Trăiţi doar din muzică?
C.Ş.: Predau foarte mult, la trei şcoli. Mă duc zilele acestea la Lubeck, unde cântă un elev de-al meu. A câştigat concursurile regionale, iar acum a ajuns în faza naţională.
Sunt mai interesaţi potenţialii elevi de pian sau de violoncel?
C.Ş.: Sunt foarte mulţi care vor să înveţe pian. În multe case există un pian, rămas de la bunica, sau de la mama, care a învăţat în tinereţe. Un violoncel, însă, trebuie cumpărat. Trebuie găsit pe mărimea potrivită pentru un copil. Iar cei care nu au pian, pot exersa pe keyboards, pe chestiile electronice. Sunt foarte mulţi care vor să se apuce. Şi e o bază bună, învăţând pianul la 5-6 ani, poţi apoi să treci la un alt instrument.
Ce ne puteţi spune despre Silke Fritzsche, cea care a recitat în această seară?
C.Ş.: A lucrat ca jurnalistă, la radio, în televiziune, la Pro7 şi Sat1, acum se ocupă de coaching. Dar e o bună actriţă şi o şi mai bună cântăreaţă.
Paul Iancu (Cotidianul)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu