Recent, trupa germană Corvus Corax a evoluat la Wacken Open Air. O seară în care au urcat pe scenă nume grele ale metalului, precum Arch Enemy, Slayer, Grave Digger sau Anvil, a fost încheiată de o formaţie de muzică medievală.
Şi, chiar dacă în loc de bass şi chitară electrică ei folosesc cimpoaie şi tobe, show-ul lor a fost la fel de savurat de către metalişti. Fanii s-au strâns în număr destul de mare, chiar dacă recitalul Corvus Corax a început la ora 2 noaptea. Iar muzicienii i-au răsplătit cu un show incendiar, intitulat „Wacken Burns", special conceput pentru a 21-a ediţie a W:O:A.
Cu câteva ore înainte de concert i-am abordat pe doi dintre componenţii Corvus Corax. Castus, membru fondator, şi Norri, care s-a alăturat trupei în 2000, au vorbit pentru cotidianul.ro atât despre grandiosul proiect Cantus Buranus, cât şi despre echivalenţa dintre formula latinească Venus Vina Musica şi expresia contemporană Sex Drugs & Rock'n'Roll. Concluzia lor, verificată în cei 20 de ani de carieră, este că muzica nu s-a schimbat, jucând un rol important în viaţa omului, din cele mai vechi timpuri şi până în secolul XXI.
Cum e pentru o trupă medievală să cânte la cele mai mari festivaluri metal ale Europei? La Wacken Open Air sunteţi prezenţi pentru a treia oară, aţi mai participat la Summer Breeze, dar şi la cel mai mare eveniment de gothic, Wave Gotik Treffen din Leipzig.
Este minunat, mai ales că muzica noastră e atât de deosebită, însă pentru noi nu contează la ce fel de festival cântăm. E a treia oară când prezentăm Cantus Buranus la Wacken. Prima dată am fost în 2005, iar pe vremea aceea habar nu aveam care va fi reacţia publicului. Însă spectatorii au petrecut alături de noi, poate pentru că muzica noastră este atât de puternică, chiar dacă nu avem nici o chitară electrică, ci în primul rând cimpoaie.
Înaintea voastră sunt programate să cânte formaţii precum Arch Enemy, Slayer, Grave Digger şi Anvil, nume mari ale metalului greu. Cum e să încheiaţi o astfel de seară?
Suntem fani Slayer. E o mare onoare pentru noi să urcăm pe scenă după ei. E ciudat pentru noi să se întâmple asta, să cântăm la un festival de metal şi să fim headlinerii serii. E minunat, dar în primul rând se întâmplă datorită faptului că publicul e atât de flexibil, că sunt în primul rând amatori de muzică bună.
Ca să citez unul dintre titlurile albumelor Corvus Corax, „Inter Deum et Diabolum Semper Musica Est". Muzica a supravieţuit tuturor regimurilor, fie ele politice sau religioase. Ce sens daţi voi acestui dicton?
Nu vorbim despre religii, ci doar despre viaţă. Nu le spunem să creadă în ceva sau în altceva. Le spunem doar că, atâta timp cât există viaţă, există şi muzica.
Vorbind despre religii şi muzică: teoreticienii muzicii sacre respingeau tritonul, acel „interval urât", numit de ei „diabolus in musica". Pe de altă parte, menestrelii îl foloseau din plin în melodiile lor şi, implicit, şi voi. Aveţi chiar şi un album intitulat „Tritonus". Câtă importanţă îi acordaţi?
Menestrelii medievali erau un fel de proscrişi - ai muzicii şi nu numai, călătorind din oraş în oraş şi cântând. Clericii îi prigoneau mai ales pentru că menestrelii le spuneau oamenilor că pot fi liberi, le vorbeau despre alte părţi ale lumii. Aşa că oamenii bisericii nu voiau ca enoriaşii să ştie prea mult despre asemenea lucruri şi afirmau că o astfel de muzică, bazată în special pe ritmul tobelor, este „rea", este „de la diavol". Era bineînţeles o prostie, dar era pentru ei calea cea mai uşoară de a-şi atinge acest scop. În plus, tritonul era ceva dizarmonic, ceva ieşit din canoane, ceva „anarhic" din punctul lor de vedere, care crea alte stări de spirit decât acordurile muzicii sacre.
„Mille Anni Passi Sunt", „au trecut o mie de ani", chiar mult mai mult decât atât. Muzica a apărut o dată cu religiile sau chiar înaintea lor şi continuă să-i bucure pe oameni. Cum aţi putea explica asta?
Pe de o parte oamenii evoluează, dar pe de alta rămân aceiaşi, iar ideea de muzică este aceeaşi. Sisteme politice se înalţă şi apoi decad, sisteme religioase apar şi dispar, dar nevoia de muzică rămâne. Oamenilor le place să danseze, să se simtă bine, să se bucure de viaţă.
Pentru că tot am menţionat albumul „Mille Anni Passi Sunt", ca român, nu pot să nu vă întreb despre acest CD şi mai ales despre piesa care îi dă numele, interpretată în română şi latină. Cum s-a născut această piesă, pe care colaboraţi cu Prinz Kretzulesco?
Am vrut să recreăm povestea prinţului Dracula, o poveste despre un vampir care are o mie de ani şi care găseşte o prinţesă în pragul morţii. Melodia este ca un film, nu este un text medieval, ci versurile ne aparţin. Cât despre română, de obicei cântăm în diverse limbi, precum menestrelii medievali, care călătoreau şi, din locurile unde ajungeau, culegeau piesele care le plăceau cel mai mult. Nu porneau cu ideea preconcepută conform căreia doar în ţara lor natală se face muzică bună, astfel că ajungeau să aibă un repertoriu bogat inclusiv din punct de vedere lingvistic.
Colecţia de texte „Carmina Burana" conţine peste 250 de texte, cum le-aţi selectat pe cele care au fost incluse pe albumele voastre „Cantus Buranus" şi „Cantus Buranus II"?
Sunt texte satirice la adresa clerului, iar astfel de idei, ca şi viaţa obişnuită a oamenilor, nu s-au schimbat foarte mult din perioada medievală şi până acum. Pentru „Cantus Buranus II" am ales piese şi mai ironice, şi mai satirice, care reflectă şi situaţia actuală. Şi chiar dacă nu folosim anumiţi termeni pentru a descrie prezentul, textele alese de noi sunt destul de transparente în acest sens. Glumele de acum câteva sute de ani sunt încă valabile, în privinţa oamenilor Bisericii de exemplu. Sunt bine cunoscute normele de comportament care li se impuneau acestora, şi pe care cei din frunte le călcau în mod constant. Iar textele din „Carmina Burana" vorbeau exact despre astfel de lucruri.
Vorbind de ironia din textele colecţiei „Carmina Burana", în special la adresa clericilor, care se bucurau de viaţă, uitând de normele vieţii bisericeşti: s-ar mai putea scrie astfel de texte astăzi, ar mai exista surse de inspiraţie?
Prin prelucrările noastre încercăm să arătăm că şi acum sute de ani se gândea astfel. În ziua de astăzi, oamenii se plâng de cei de la putere, iar noi le spunem prin muzica noastră: „Uitaţi-vă la cei de acum 7-800 de ani, aveau exact aceleaşi probleme, doar că foloseau alte cuvinte, dar şi ei îşi dădeau seama". Îşi dădeau seama că e ceva în neregulă, dar îşi exprimau revolta prin glume la adresa clericilor şi a celor aflaţi la putere în acele vremuri. N-ar avea însă sens să ne apucăm să scriem texte ironice despre cei din ziua de azi, pentru că noi mergem strict pe piese din perioada medievală. Dar publicul poate înţelege şi aşa că oamenii şi societatea de acum sute de ani nu diferă prea mult de ce se întâmplă în prezent. Ca să-ţi dau un exemplu, acum două mii de ani era vorba de triada Venus-Vina-Musica. Acum avem Sex-Drugs-Rock n' Roll. Doar denumirea diferă, ideea e aceeaşi. Termen cu termen sunt echivalenţi.
Carl Orff a transpus texte din aceeaşi colecţie în opera „Carmina Burana", ce diferenţe sunt între viziunea acestuia şi cea a Corvus Corax?
Noi folosim instrumente medievale, alături de orchestră şi cor, în timp ce Carl Orff a scris muzică pentru cor şi orchestră. Noi ne-am axat mai mult pe show. În plus, făcând muzică medievală, am preluat şi am folosit idei din acest domeniu, lucru pe care Orff nu-l făcuse atunci când a scris opera. Muzica medievală era cea care se cânta în momentul în care textele din colecţia „Carmina Burana" au fost scrise. E drept, deşi vorbim de „menestrel", acesta nu cânta singur, ci într-un castel putea fi acompaniat chiar şi de 20 de instrumentişti. Sunetele emise de fluiere şi de instrumente cu coarde nu erau puternice (poate cu excepţia cimpoaielor), dar acum am evoluat şi din acest punct de vedere, cântăm din ce în ce mai tare. O reminiscenţă se vede în muzica Balcanilor, nu vezi un singur instrumentist cu o trompetă, ci sunt ansambluri mari.
Aţi scos deja două CD-uri din seria „Cantus Buranus", să ne aşteptăm şi la un „Cantus Buranus III"?
Poate cândva în viitor, nu excludem această idee. După ce am terminat primul album, ne-am dat seama că este nevoie să scoatem şi un al doilea, văzând atât reacţia publicului, cât şi posibilităţile de care dispunem. Acum însă ne folosim energia pentru alte proiecte, dar poate că peste vreo doi ani ne vom întoarce la ideea de „Cantus Buranus". Deocamdată avem în proiect o colaborare cu BalkanBeats.
Cum e să începi ca menestrel, fie el şi unul modern, şi să ajungi headliner la festivaluri metal de talia Wacken Open Air? La Wiesen, în 2001, v-a fost destul de greu să strângeţi metaliştii în faţa scenei, după ce au văzut trupe ca Holy Moses şi Judas Priest. Care e situaţia acum, după atâţia ani?
Când am cântat prima dată la Wacken, oamenii au venit la recitalul nostru mai mult ca să urmărească show-ul. După prima piesă le-am văzut mimica: rămăseseră cu toţii cu gura căscată! Acum însă fanii se agită, strigă, la fel ca la o trupă de metal pur. După unul dintre concerte, metaliştii au venit la noi şi unii ne-au spus: „Abia la finalul show-ului ne-am dat seama că nu era nici o chitară electrică pe scenă!". Au urmărit recitalul ca în transă, urmărindu-ne cum ne mişcam pe scenă, au fost fascinaţi de ritmul tobelor, le-a plăcut foarte mult totul, şi abia la sfârşit şi-au dat seama că nu aveam chitarişti în formaţie. Dar asta nu i-a împiedicat să se simtă la fel de bine la Corvus Corax ca la concertele trupelor lor preferate.
Până la festivalurile metal, v-aţi făcut un nume prin concertele în faţa castelelor şi la festivalurile medievale, de exemplu cântaţi la Kaltenberg Rittenturnier în fiecare an din 1993 încoace. Mai mult, în 2003 aţi fost onoraţi cu titlul de „muzicieni ai mesei rotunde de la Kaltenberg". Ce înseamnă aceasta pentru un menestrel din secolul 21?
Am fi preferat să ne dea o bucată de pământ acolo, pe care să putem construi, dar nu s-a putut
(râde). Menestrelii se pretindeau mari admiratori ai nobililor şi ai regilor, cântau la câte un castel şi îl proslăveau pe proprietarul acestuia, dar apoi se duceau la următorul, unde o luau de la capăt.
Aţi cântat la multe evenimente ţinute la castele. Aţi putea face un top trei al celor unde aţi evoluat, luând în calcul atât festivalul propriu-zis, cât şi peisajul?
Burghausen din Germania este unul dintre cele mai mari din Europa din punctul de vedere al suprafeţei, se întinde pe o lungime foarte mare. Din acest motiv nu a putut fi niciodată cucerit în întregime, pentru că are foarte multe secţiuni. Mai e un castel unde am cântat, în apropiere de Bratislava, numit Cerveni Kamen. Al treilea ar fi cel de la Wäscherschloss, unde am şi înregistrat un album live, însă am susţinut şi alte concerte acolo. Am fost de patru ori la rând. Este un castel foarte mic, însă de aici a pornit istoria dinastiei Staufer. O familie regală care a domnit peste jumătate din Europa s-a născut aici, în micul castel. E ceva deosebit să simţi istoria la faţa locului.
E vreun castel unde v-aţi dorit să cântaţi, însă nu aţi ajuns până acum?
Turnul Londrei!
(râsete) Şi, bineînţeles, la castelul lui Dracula. Ne-ar plăcea să venim în România şi să cântăm. Am avut două ocazii, însă de fiecare dată a intervenit câte ceva. O dată a fost vorba de bani, iar a doua oară de timp, pentru că urma să venim în iulie, dar în acea perioadă aveam altceva programat. Însă am primit din ce în ce mai multe oferte să cântăm în România, aşa că e doar o problemă de timp până ce vom veni.
Nu numai că aţi susţinut recitaluri la castele, dar aţi cântat şi în alte locuri deosebite. Aţi ajuns până în Iordania, în Mexic sau în China, în ţări ale căror rădăcini culturale sunt total diferite de cea din care proveniţi. Şi totuşi aţi găsit o cale de a comunica, iar publicul a fost entuziasmat. Care a fost secretul?
Ce cântăm noi e foarte aproape de ideea de bază a muzicii. Ideea de a dansa, de a te bucura de muzică e familiară peste tot în lume. Indiferent unde ne susţinem show-urile, fie că e vorba de Mexic, Japonia sau China, oamenii încep să danseze, se simt bine. E o muzică foarte simplă, uşor de înţeles, nu îi solicită atât de mult pe oameni, nu-i face să-şi pună întrebări de genul „Oare ce-or vrea ăştia să zică?". Nu venim să predăm istoria medievală a Europei, ci mergem doar să cântăm. Un lucru interesant s-a întâmplat după ce am cântat în Mexic: muzicieni locali ne-au copiat piesele, au schimbat puţin stilul, adăugând elemente specifice locului, a ieşit o nebunie, amestecând cultura din Lumea Veche cu cea din Lumea Nouă. După ceva vreme am ascultat muzica lor: după ce cântecele noastre au trecut Oceanul, piesele lor l-au traversat înapoi, spre Europa.
Piese compuse de voi au ajuns pe coloana sonoră a unor filme documentare, ba chiar şi în soundtrack-ul unor jocuri video. Chiar diseară urmează să cântaţi o melodie folosită de producătorii seriei Dragon Age. Care dintre aceste colaborări vi se pare cea mai interesantă? Mai aveţi astfel de proiecte?
Ne-au abordat, într-adevăr, corporaţii, producători de jocuri video, anul trecut am primit o ofertă de colaborare la un film despre epoca medievală. Am fost mereu deschişi la astfel de colaborări, pentru că muzica noastră se potriveşte cu asemenea proiecte. De obicei, când producătorii caută piese pentru un soundtrack, dau destul de repede peste Corvus Corax şi, ascultându-ne, îşi dau seama că stilul nostru e perfect pentru ce au ei nevoie.
La începuturile Corvus Corax aţi avut spectacole în care reuneaţi mai multe arte medievale, creând o atmosferă tipică pentru acele vremuri. Vă gândiţi să îmbinaţi din nou muzica şi, de exemplu, circul?
Într-adevăr. De exemplu, Castus a fost suflător de flăcări. Am avut jongleri, artişti pe catalige etc. În prezent preferăm să ne concentrăm numai asupra muzicii şi să lăsăm deoparte astfel de evoluţii, deoarece ne-ar putea afecta sănătatea. Poate într-o bună zi vom face un show gen Cirque du Soleil medieval. La Kaltenberg am colaborat cu artişti de circ, în viitor e posibil să folosim din nou o astfel de variantă.
Nu aţi colaborat doar cu astfel de artişti, ci şi cu orchestre clasice. Cum s-au adaptat aceşti muzicieni să cânte alături de cimpoaie şi tobe?
Iniţial ne-au sugerat să folosim amplificatoare pentru instrumentele noastre, ne-au spus că noi opt am putea fi acoperiţi sonor de către orchestră. Le-am mulţumit de idee, însă, spre nedumerirea lor, le-am spus că nu vom avea nevoie. Când am început să cântăm, au rămas cu gura căscată! Aproape că i-am acoperit noi pe ei! Un violonist a scăpat arcuşul din mână de uimire. Dar, după aceste momente de acomodare, am colaborat foarte bine. Am făcut împreună un show foarte bun, pentru că orchestra e una foarte bună şi la fel şi corul.
Dedicaţi destul timp studiului, dar şi studioului. Vă documentaţi despre tehnici medievale şi căutaţi texte, dar puteţi învăţa la fel de mult experimentând cu instrumentele reconstruite de voi. Cam care este proporţia între cele două activităţi?
Nu am putea spune cam cât timp ne ia, pentru că e o muncă fără sfârşit pentru noi. Chiar dacă ne-am perfecţionat instrumentele, continuăm să studiem. Idei ne vin inclusiv în timpul concertelor, pe scenă. Material de studiu găsim cu duiumul în biblioteci, nu ne-ar ajunge o viaţă ca să îl epuizăm.
Dintre trupele care încă evoluează doar pe scenele din pieţele medievale ale festivalurilor, câte au şanse să vă calce pe urme?
Nu cred, pentru că a urma pe cineva, a copia pe cineva este întotdeauna o idee proastă. Formaţiile care aleg o cale originală au şanse de reuşită.
După peste 20 de ani de carieră aţi ajuns „die Könige der Spielleute" („regii menestrelilor", aşa cum se autointitulează cei din Corvus Corax - n.r.). Duceţi dorul perioadei de început, când eraţi doar „die Spielleute"? E ceva din acele vremuri care vă lipseşte?
Am putea oricând să redevenim simpli menestreli. Putem cânta şi în faţa câtorva zeci de mii de oameni, ca la Wacken Open Air, dar şi în faţa câtorva oameni, pe stradă.
Paul Iancu (Cotidianul)
